Nu mere!

Dragă fumătorule...

2011-09-19T10:32:00.000-07:00

...nu mă interesează cine eşti, nu îmi pasă că ai ales să puţi ca să pari interesant şi mă doare la trei metri în spate că plămânii tăi sunt praf.
DAR
îmi pasă enorm de plămânii mei. Îmi pasă de părul meu, de pielea mea şi de hainele mele. Aş vrea ca, atunci când merg undeva, să miros a parfum măcar până ajung acolo. Adică, pe scurt, aş vrea SĂ NU miros a ţigara ta împuţită, pe care o fluturi ostentativ în toate părţile atunci când mergi pe stradă în faţa mea. Aş vrea SĂ NU inhalez fumul ţigării tale, nici pe cel suflat afară de tine, atunci când stai lângă mine în staţia de autobuz sau în vecinătatea mea în bar.
Dacă tu vrei să mori în felul acesta, îţi recomand să te încui ermetic într-o încăpere şi să fumezi acolo până crăpi. Dacă vrei să puţi, nu te spăla o săptămână. Nu-mi polua mie aerul şi nu-mi îmbâcsi hainele şi părul cu ţigările tale.
Mulţumesc pentru înţelegere.

Mirage

Cultură...

2010-12-28T03:42:00.000-08:00

România stă extraordinar de bine la capitolul "cultură". De fapt, este ultra-saturată de cultură, motiv pentru care apar situaţii de genul ăsta .
Cine mai are nevoie să meargă la operă sau la teatru? Treburile astea sunt depăşite, demodate, înapoiate. Artă? Revoluţia muzicală de pe teritoriul României a stabilit de ceva timp care este arta adevărată. Artiştii care au mâncat muzică pe pâine de când au făcut ochi şi au Conservatorul la bord? Afară cu ei. Adevăratele dive sunt cele cu craci până în gât, decolteu până la buric şi silicoane la vedere. Adevăraţii artişti sunt cei care latră, behăie si orăcăie pe Televiziunea Naţională Favorit (după cum a numit-o o doamnă foarte cultă, şi anume directoarea unei şcoli generale din Timişoara. Care apropo, îi educă pe copii, îi învaţă chestii utile legate de cultură, că doar ăsta e rolul profesorului), cu mutrele schimonosite de profunzimea mesajului muzicii lor de suflet şi cu kilograme de aur la gât, pentru ca mesajul, foarte subtil de altfel, să ajungă totuşi la inima românului simplu.
Mi-e scârbă să trăiesc într-o ţară care îşi bagă picioarele în ea de artă. Mi-e scârbă să trăiesc într-o ţară care îşi bagă picioarele în ea de cultură. Mi-e scârbă să văd că totul este condus şi dirijat de o haită de babuini care abia ştiu să scoată cuvântul din gură, să văd că există trei posturi TV de manele, să văd că tot ce este frumos e considerat demodat. Daţi-o dracu de operă. Cui îi pasă de ea. Avem nevoie de cazino-uri şi de circ.

Mirage

Magica- Dark Diary

2010-11-06T11:03:00.000-07:00

Magica- Dark Diary

Dark Diary este al cincilea album de studio al trupei de melodic-power Magica şi al treilea lansat sub patronajul casei de discuri AFM din Germania. În comparaţie cu albumele precedente, Dark Diary beneficiază de un sunet foarte bun, fiind mixat şi masterizat în Suedia de Ronny Milianovicz şi Jens Bogren, care s-au mai ocupat, printre altele, de nume mari ca Opeth, Paradise Lost, Hammerfall, Symphony X şi Amon Amarth.

Tracklist:
1. Anywhere But Home
2. Tonight
3. Never Like You
4. Wait For Me
5. Need
6. Release My Demons
7. On The Side Of Evil
8. My Kin My Enemy
9. Used To Be An Angel
10. We Are Horde
11. Dear Diary

Dacă până acum constănţenii abordau subiecte de tip mitologie şi fantasy, oarecum detaşate de realitate, Dark Diary se evidenţiază printr-o tematică mult mai matură şi mai profundă. Povestea albumului se bazează pe jurnalul unei tinere care conştientizează degradarea iremediabilă a umanităţii, ceea ce declanşează un disperat strigăt de revoltă şi neputinţă. Sentimentele puternice de ură şi furie sunt redate de o instrumentaţie foarte dură, clapele fiind "împinse" în spate pentru a face loc chitarei lui Bogdan "Bat" Costea; de asemenea, ritmul este unul rapid şi agresiv, făcându-se astfel simţită prezenţa celor doi membri noi, Sorin Vlad (chitară-bass) şi Hertz (baterie). Tot acest "măcel" (în sensul bun al cuvântului) culminează cu vocea solistei Ana Mladinovici, o voce excepţională care trece cu uşurinţă de la notele înalte şi suave la cele mai joase cu sonoritate gravă şi întunecată.
Ca întreg, Dark Diary este un album bine închegat ce arată siguranţa de sine a unor muzicieni maturi şi foarte stăpâni pe ei şi pe instrumentele lor. Piesele sunt conectate între ele atât prin ideea comună, jurnalul fetei (care poate fi citit pe site-ul oficial al trupei sau ascultat ca audiobook pe CD, dupa preferinţe), cât şi prin muzica propriu-zisă; piesele curg una din alta în mod firesc, fără ca linia melodică să fie una simplistă sau repetitivă.
Albumul începe în plină forţă cu piesa Anywhere But Home, o piesă foarte potrivită pentru a deschide un album şi pentru a trezi interesul pentru ceea ce urmează, şi continuă în acelaşi ton cu Tonight. Ambele piese sunt străbătute de pasaje zdravene de chitară ce nu pot trece neobservate şi conduse de o voce puternică şi expresivă. Dacă ascultătorii mai vechi sunt obişnuiţi cu vocea caldă şi dulce a Anei, ei bine, acum vor avea o surpriză, pentru că vocea de aici este oricum, numai caldă şi dulce nu. Dimpotrivă, avem de-a face cu o voce rece, cu nuanţe extrem de agresive, care se potriveşte perfect cu furia exprimată de versuri.
Dar partea interesantă abia începe. Never Like You este a treia piesă de pe album şi, ca versuri şi atitudine, aminteşte oarecum de This Is Who I Am de pe mai vechiul HEREAFTER (2007), însă la cu totul alt nivel. Chitara devine de-a dreptul explozivă, secţiunea ritmică ameninţă cu declanşarea unui cutremur, iar pe lângă vocea dezlănţuită a solistei se aud nişte răgete de fundal, contribuind şi mai mult la atmosfera generală a piesei.
Wait For Me, pentru care a fost realizat si primul videoclip de pe Dark Diary, este o piesă aparent mai liniştită, un respiro binevenit după furtuna de dinainte. Chitara îşi face treaba în continuare, dar lasă mai mult spaţiu vocii, care este mai calmă şi încântă prin naturaleţe. Liniştea nu ţine mult, deoarece urmează Need, introdusă de o chitară ameninţătoare, care ne avertizează din primele secunde în legatură cu ce se va întâmpla mai departe. Clapele se fac ceva mai auzite decât pe restul pieselor, fără însă ca materialul să o dea în simfonii. Piesa rămâne una dintre cele mai dure de pe album, vocea revenind la atitudinea nu foarte prietenoasă de la început şi devenind încă şi mai agresivă pe Release My Demons. Aceasta din urmă se evidenţiază printr-o atmosferă sumbră, aproape gothică, dar riff-urile ne amintesc, totuşi, că ne aflăm pe teritoriul power-metal-ului, iar atingerea gothic-ului rămâne doar la nivel de versuri.
„Oare suntem de partea răului, pentru ca suntem diferiţi?”, aceasta este întrebarea pe care o aduce în discuţie piesa urmatoare, On The Side Of Evil, unde se poate asculta, printre altele, şi un frumos duet Ana-Bat la refren.
My Kin My Enemy este singura piesă despre care se poate spune că este prea simplă şi care are o linie melodică prin nimic specială; însă aceasta este doar prima impresie. Trebuie menţionat faptul că, aici, Ana excelează din plin, punând la bătaie întregul arsenal de care dispune. Vocea ei se dovedeşte a fi extrem de flexibilă, trecând cu uşurinţă de la tonurile agresive ale refrenului la o voce delirantă, de o dulceaţă înşelătoare, gata oricând să se transforme într-un strigăt de revoltă; ceva asemănător se întâmplă şi pe Used To Be An Angel.
We Are Horde, având un ton ceva mai optimist decât atmosfera generală a albumului, scoate în evidenţă armonia instrumente-voce, care se completează reciproc într-un mod mai mult decât satisfăcător. Vocea solistei este secondată de voci masculine, ceea ce aduce un plus de energie piesei.
După atâta furie şi revoltă, este nevoie de acel moment în care ascultătorul să îşi poată trage sufletul, pentru ca efectul catarctic să se manifeste, şi balada Dear Diary îndeplineşte cu succes acest rol. Melodia este una simplă, cântată doar la clape, iar vocea este dulce, aproape copilărească. Lăsând senzaţia unui epitaf, această piesă este o încheiere mai mult decât potrivită pentru un album ce debordează de energie, forţă şi furie dezlanţuită.
Ca bonus track, pe varianta deluxe poate fi audiată şi piesa Victory (cover Running Wild). Nu sunt foarte multe de spus aici; este o interpretare excelentă a piesei celor de la Running Wild. Dacă vă place Running Wild, şi dacă vă place Magica, şi dacă nu aveţi vreo problemă cu coverurile, sigur vă va plăcea această variantă.

PisicaNeagra

Scrisoare pentru părinţi

2010-11-06T04:59:00.000-07:00

Stimaţi părinţi, care sunteţi şi care aveţi în dotare unul- doi- nşpe plozi, vă rugăm cu respect, umilinţă şi plecăciuni să vă educaţi odraslele.

Scumpă mumă din popor!
Disney Channel, Taraf TV, Etno şi Favorit NU sunt posturi de televiziune cu rol educativ. Hannah Montana NU este un exemplu demn de urmat, este doar o pupăză care se scălâmbăie. Personajele care rag, behăie, orăcăie sau chelălăie pe "televiziunea naţională Favorit" NU sunt artişti, NU ştiu meserie, NU au habar de ceea ce înseamnă muzică; sunt doar nişte specimene subumane făcătoare de zgomot. Dacă vrei să îţi educi copilul lăsându-l să se uite la TV, există şi alte canale. Şi există şi opţiunea "block" pentru canalele de incultură.
Copilul NU este şef, NU are dreptul să comande şi să aibă pretenţii. Şeful eşti TU. Şi când TU spui ceva, aşa rămâne. Dacă îi spui căcatului cu ochi care se cheamă copilul tău că are teme de făcut, sau că azi va lua la şcoală un pacheţel pregătit de acasă şi nu o căruţă de bani, sau că te va ajuta la curăţenie/ mâncare/ cumpărături (bineînţeles, după puterea lui, că doar n-o să-l pui pe ăla micu să care o plasă de zece kile după el), răspunsul lui va fi "Bine!", "Da", "Imediat!", NU "N-am chef", "Aia să faci tu" sau "S-o crezi tu!". Răspunsurile din urmă vor fi răsplătite automat de o palmă peste gură. Nu, scumpă mumă din popor, căcatul cu ochi NU va muri dacă va primi o palmă peste gură. Nu-i vor sări dinţii pe pereţi, nu i se va muta faţa la spate, nu va rămâne traumatizat pe viaţă, nu va necesita şedinţe la psihiatru. De asemenea, când tu îi spui să îşi lase pantofii de stradă la uşă şi să nu intre cu ei în casă, nici în pat, el se va conforma imediat. Întrebarea lui inocentă "Dar ce-are?", însoţită de intrarea dragului tău pui mic cu papucii murdari de noroi în casa tocmai atunci măturată şi aspirată, va avea ca răspuns o palmă, sau două, sau câte va fi nevoie. Plânge? Asta e, se mai întâmplă şi căcaturi. Pentru a-l opri din orăcăială, mai cârpeşte-i o palmă, măcar să aibă pentru ce plânge.
Dacă plodul face mofturi la mâncare, înseamnă, dragă mumă din popor, că nu îi este foame. Nu trebuie decât să îi spui frumos "Puiu mamii, asta am făcut de mâncare, altceva nu este. Nu-ţi convine, afară la joacă. Şi când ţi se face foame, aceeaşi porţie te aşteaptă uite aici." Stai liniştită, nu va crăpa puiuţul de foame. Fă-i aşa de vreo două ori şi vei vedea ce se întâmplă. (clar, această regulă nu se aplică în cazul alergiilor şi contraindicaţiilor medicale).
Şi, nu în ultimul rând, scumpă mumă din popor, rahatul tău cu ochi trebuie să înveţe cum să se poarte cu domnia ta, cu domnia-sa tătic-su şi cu celelalte personaje cu care intră în contact. Dacă tu eşti proastă de bubui şi îi permiţi să ţi se urce în cap, treaba ta. Dar ceilalţi nu sunt obligaţi să îi suporte mofturile, toanele, isteriile, gălăgia, obrăznicia, proasta creştere. Clar? Aşa că fă bine şi învaţă-l că atunci când va fi mare, n-are decât să facă ce vrea, dar atâta timp cât e doar un căcat cu ochi, care abia ştie să meargă la WC singur şi care nu e în stare nici să se şteargă la nas cum trebuie, nu are el ce să le comenteze celor mai mari ca el. Dacă totuşi îl laşi de capul lui, atunci să nu te miri dacă îi aplică alţii sus-numitele şi înşiratele perechi de palme. Nu-ţi convine, atunci pune mâna şi dă-i-le tu.

Dragă tată de familie!

Dacă doamna ta e o fire energică şi chiar încearcă din răsputeri să îşi educe plodul, stai dracului deoparte şi nu te băga. Dacă tot te bagi, ar fi ok să o ajuţi. Dacă nu-ţi convin metodele ei, ieşi afară. Nu te apuca să faci pe deşteptul şi să îi aduci critici de faţă cu ăla micu. Copiii, dragă tată de familie, sunt ai dracului de deştepţi şi habar n-ai cât de repede se prind de unele chestii. Cum ar fi faptul că tu te crezi mare sculă pe basculă în casa aia şi că nevastă-ta e un fel de chestie care trebuie să se uite în gura ta şi să facă ce vrei tu, inclusiv să te şteargă la fund, că singur nu eşti în stare. Fi-tu îţi va imita comportamentul până în cel mai mic detaliu. A, asta era şi ideea? Bine, dragă tată de familie, felicitări: vei avea un fecior nalt ca bradu şi prost ca gardu, care nu va fi în stare să facă nimic de unul singur şi care, eventual, îţi va da în cap mai târziu, pentru că nu ai fost în stare să-l înveţi nişte reguli elementare de comportament.

Aşa că, stimaţi părinţi, dacă nu sunteţi în stare să vă creşteţi copiii şi nu sunteţi conştienţi de faptul că acei copilaşi drăguţi sunt oamenii de mâine, ar fi ok să nu mai faceţi copii. Şi dacă i-aţi făcut deja, să-i împuşcaţi.
Cu plecăciuni, respect şi multă considerăţiune,

Mirage.

Diverse

2010-09-11T03:22:00.000-07:00

Diverse frustrări

1. Reacţie alergică la cronici de concerte făcute de "profesionişti"

Nu poţi fi obiectiv faţă de muzică. Fie îţi place, fie nu. Asta e. Şi dacă nu-ţi place, n-ai ce căuta în sală la concert. Cu atât mai puţin, nu ai dreptul să te legi de trupele care prestează, să faci cronici de concert în care să spui "trupa X nu cântă bine", "cover-ul ales a fost complet măcelărit de trupa asta de doi bani", "vocalista trage trupa în jos". Şi când menţionezi de la bun început că "trupele astea nu sunt tocmai genul meu", nu ai ce să mai continui. De asemenea, e lipsit de profesionalism să lauzi o singură trupă, nu pentru că îţi plac ci pentru că îţi sunt prieteni, şi să o faci să iasă în evidenţă tăvălind în mocirlă celelalte trupe.
Ah, şi să nu uităm. Dacă mergi la concert şi intenţionezi să scrii o cronică, stai în faţa scenei şi ţine ochii şi urechile la ce se întâmplă pe scenă, nu la masă cu spatele la scenă şi cu ochii şi amarul înecate în sticla de bere. Sticla de bere e înşelătoare, s-ar putea să-ţi arate altceva decât ce este de fapt. Mai ales când e vorba de mai multe sticle de bere.
Aşa. Şi cum poţi să spui că o trupă e o mare dezamăgire, când iniţial ai afirmat (tot tu, nu altcineva) că trupa respectivă nu e genul tău, şi deci nu aveai aşteptări de la ea? Că asta înseamnă "nu e genul meu", că nu-ţi place şi nu te interesează. Nu are cum să nu fie "genul tău", dar să ai pretenţii şi aşteptări. Nu domle, eşti dezamăgit atunci când eşti mare fan, când ştii că trupa aia poate multe, dar când vezi că pur şi simplu îşi bate joc. Aia se cheamă dezamăgire. Fanii HIM au fost dezamăgiţi în 2006 la Sibiu. Nu eu, pentru că eu n-am avut nici o treabă cu HIM. Eu am văzut Amorphis şi am fost fericită. Eu pot să spun că am fost dezamăgită de Nightwish în octombrie 2005, că au făcut scandal. Am fost dezamăgită de Nightwish când au apărut cu Anette la voce. Dar e imposibil ca un non-fan al unei trupe să fie dezamăgit de acea trupă. Ce naiba, puţin control al limbajului!
Ai prieteni muzicieni şi ai posibilitatea să spui ceva frumos despre ei, şi ce spui să fie publicat? Bravo, foarte frumos din partea ta, dar asta nu înseamnă că automat faci celelalte trupe de rahat pentru a-ţi scoate amicii în evidenţă. Nu le faci nici un bine spunând că sunt cei mai buni între rahaturi. Dimpotrivă, o trupă ceva mai răsărită între rahaturi nu va interesa pe nimeni. În schimb, una mai bună dintre alte câteva foarte bune s-ar putea să atragă atenţia. Ce dracu, vă daţi profesionişti, domniile voastre nu ştiaţi atâta lucru???
Apropo, dacă sala e aceeaşi pentru toată lumea, sunetiştii aceiaşi pentru toată lumea, e puţin cam imposibil ca o trupă să se audă prost şi alta să se audă bine, iar cea care se aude bine să fie fix aia care vrei tu.
Şi la final, dar nu în ultimul rând, nimeni nu e autoritate supremă în materie de muzică. Ai dreptul la părere, doar trăim în democraţie, dar tot democraţia zice că poţi să spui/faci ce vrei atâta timp cât nu-l deranjezi pe omul de lângă tine. Dacă spui că o trupă e de rahat, îl deranjezi pe omul de lângă tine. Poate el iubeşte trupa aia de rahat, aşa de rahat cum o vezi tu. Şi poate prin faptul că TU (adică doar TU... de fapt, cine dracu eşti TU, la urma urmei??) scrii tâmpenii despre acea trupă "de rahat", o să-i faci şi pe alţii să nu o asculte şi să "ştie" că ăia nu ştiu să cânte, pentru că TU ai zis aia pe un ton convingător. Nu-ţi place, nu asculta. Sunt mii de trupe care aşteaptă să fie ascultate. Atitudinea de "Eu sunt matur, am o vârstă şi ce spun trebuie luat în seamă şi dacă nu eşti de-acord cu mine eşti un idiot şi nu meriţi să discut cu tine" nu e agreată de toată lumea. Poţi să greşeşti. Şi gusturile nu se discută. La urma urmei, orice trupă, oricât de varză e, merită puţin respect pentru faptul că urcă pe scenă şi cântă. Sunt sigură că e foarte greu pentru un muzician să urce acolo sus şi să cânte în faţa unui "atotştiutor" ca tine.

2. Lecţie pentru profesioniştii care fac cronici de concerte: cum să faci o cronică de concert

- asigură-te că îţi place trupa la care mergi. Dacă nu îţi place, stai naibii acasă şi nu încurca locul. Ocupi un loc după care poate că plânge un fan nebun al trupei ăleia.
- dacă tot te-ai hotărât să mergi, ocupă un nenorocit de loc din care să vezi tot. "Tot" însemnând ce se întâmplă pe scenă. La o masă, cu spatele la scenă, e departe de a fi poziţia ideală a cuiva care scrie şi publică o cronică de concert.
- dacă ţi-e sete, bea apă/suc. Berea în cantitate mare n-o să te ajute să vezi/auzi mai bine ce se întâmplă pe scenă.
- dacă eşti prieten cu vreuna din trupe, treaba ta personală, dar măcar ai bunul simţ să nu arăţi asta în mod ostentativ în cronica ta, ridicând-o în slăvi, în timp ce pe celelalte trupe le tăvăleşti prin mocirlă. E de prost gust.
- când te apuci să scrii recenzia, lasă afară expresii de genul "trupele astea nu sunt tocmai genul meu". După o asemenea propoziţie nu mai urmează decât punct. Dacă trupele nu sunt genul tău, n-ai ce să comentezi despre ele.
- atenţie la exprimare. Sunt şi absolvenţi de litere printre cititori (aşa să ştii, rockerii nu sunt neapărat nişte cretini inculţi), şi rişti să le dai severe dureri de cap.
- nu eşti singurul din sală, şi câţi oameni atâtea păreri. Pe scurt, ceea ce scrii trebuie să arate realitatea, nu ce vrei tu. E cronică de concert, nu literatură şi nici jurnal intim.
- nu te chinui să faci pe obiectivul. Nu ai cum să fii obiectiv faţă de muzică. Şi nu lua atitudine de "eu ştiu tot", pentru că nu ştii. Oricine cu creier ştie că cel care scrie cronica e un om cu o părere, nu Dumnezeu în persoană. Fii subiectiv în limita decenţei. Nu o să-ţi taie nimeni capul dacă spui că ceva nu-ţi place, dar e irelevant pentru cititor dacă ţie îţi place sau nu. Şi dacă nu-ţi place, e destul să prezinţi trupa şi să spui ce au cântat. Nu uita că graniţa dintre frumos şi urât e foarte subţire, având în vedere faptul că ambele sunt relative.
- puţin respect, fir-ar să fie, pentru oamenii de pe scenă. Chiar dacă o trupă nu-ţi place, arată puţin respect pentru că s-a urcat pe scenă şi s-a chinuit să facă ceva. De multe ori nu e vina trupei că sună rău, ci a organizatorilor, a sculelor, a echipei tehnice sau a sălii (dar TU, ca profesionist, ar trebui să ştii asta, nu? Şi dacă da, atunci de ce nu ştii? Eu trebuie să-ţi spun?). Ele merită înjurate, dacă ţii neapărat să înjuri pe cineva. Lasă trupa în pace. Nu ţi-a plăcut, ok, atunci vorbeşte despre următoarea. Poate altora le-a plăcut şi îi doare la trei metri în spate că tu ai avut o zi proastă. Descarcă-ţi altfel frustrările.

3. Lecţie numărul doi pentru profesionişti: cum să fii cronicar de discuri

- alege ori o trupă care îţi place şi de la care aşteptai un material nou, ori una care cântă un gen pe care îl asculţi în mod regulat. Nu are sens să comentezi o trupă de heavy-power când tu eşti ascultător de gothic, de exemplu. Şi asigură-te că ştii bine cu ce se mănâncă genul cântat de trupa respectivă, că ştii prin ce se caracterizează, că ştii la ce să ciuleşti urechile.
- ascultă cu atenţie discul de câteva ori înainte să te apuci să scrii, pentru că e penibil să dai exemple de melodii şi să n-o nimereşti pe niciuna la descriere (aviz lui Nelu Brânduşan, recenzia Magica- Wolves &Witches... Amice, de câte ori zici că ai ascultat discul?...)
- leagă-te strict de calitatea muzicii. În momentul în care ai o chitară care sună bine, o voce frumoasă, o clapă bună, atmosferă extraordinară creată de instrumente acustice, cui mama dracu crezi că-i mai pasă că "a fost nevoie de 8 (opt!!!) oameni să facă discul ăla"? (asta spus cu ton de reproş). Am o idee, hai să ne luăm de Haggard, că ăia sunt douăzeci. Nu, am o idee şi mai bună, hai să ne luăm de proiectul Globus, că acolo sunt sute de oameni implicaţi pentru a face un disc. Dacă ŢIE ţi se pare că sunt prea mulţi muzicieni în trupa aia, scuze dar ai face un bine omenirii dacă te-ai lăsa de scris cronici de discuri. În cazul în care nu ştiai (şi iar te lauzi că eşti profesionist...), niciodată nu sunt prea mulţi, atâta timp cât îşi fac treaba bine. Dacă nu fac treabă, atunci e altceva. Dar aici intrăm la calitatea muzicii.
- fereşte-te de comparaţii cretine şi etichetări idioate. Nu orice trupă cu voce feminină e clonă Nightwish, nici nu cântă gothic.
- nu alege o trupă care nu îţi place, doar pentru că ai chef să tăvăleşti pe cineva. E urât.
- foloseşte un limbaj accesibil tuturor. Nu trebuie să demonstrezi nimănui ce vocabular elevat ai. S-ar putea să te alegi numai cu înjurături.

Despre organizări de concerte

Să fie clar de la bun început, sunt un simplu ascultător de muzică. Adică îmi place să descopăr trupe, să ascult muzica lor, să merg la concerte, eventual să-mi întâlnesc muzicienii preferaţi, nu pentru a le sări în cap şi a le urla un isteric "Te iubesc!!!", ci pentru a le spune personal că îmi place ceea ce fac şi eventual să schimb două vorbe cu ei, în limita timpului (lor) disponibil. Ştiu, nu e recomandat să-ţi întâlneşti idolii, dar asta e altă treabă.
Cum am spus, îmi place să merg la concerte atunci când bugetul şi timpul mi-o permit. Nimic nu se compară cu un concert rock. Luminile, muzica, atmosfera... În sfârşit, nu se poate descrie în cuvinte.
DAR
Trăim în România şi ne-am obişnuit să stăm cu braţele încrucişate şi să spunem că noi suntem săraci şi nu ne permitem şi ce se face la noi nu e de aceeaşi calitate cu ce se face în Occident. Întrebarea este: de ce? Trupe bune avem, ceea ce înseamnă că potenţial există. Însă ce folos că trupa este bună, dacă:
• sala nu are acustică bună?
• sonorizarea e sub orice critică?
• organizarea în sine e proastă?
De ce nu există în România săli de concerte? Adică săli speciale pentru concerte, cu acustică bună, cu scenă mare, cu formă propice unei manifestări de acest gen? Pentru că nu toate trupele vin vara, deci nu pot fi duse toate la Arenele Romane sau pe vreun stadion... Este nevoie şi de săli. De ce suntem nevoiţi să primim trupele în săli de sport, unde se aude oribil, în loc să existe câte o sală de concerte în oraşele mai mari?
Şi de ce în România nu există organizatori serioşi de concerte? Aflăm din când în când despre câte un concert, fanii se reped să cumpere bilete, apoi brusc se anunţă că respectivul concert nu va mai avea loc. Bineînţeles că în Occident nu se întâmplă asta. În Occident, un concert este confirmat şi aranjat şi pregătit cu un an înainte. În România aflăm de el cu o lună înainte, şi cu o săptămână înainte, când e sold-out, se anulează totul. Sau şi mai frumos, aflăm că a fost o ţeapă de proporţii.
Dacă totuşi se ţine, acolo distracţie: sunetul e groaznic, trupa nu are loc să se desfăşoare, unele trupe sunt confirmate sau anulate pe ultima sută de metri. Dar principala problemă rămâne sunetul. De ce în România nu avem tehnicieni buni? De ce firmele care aranjează sunetul nu fac un mic efort să cumpere scule mai bune? Nu multă lume are răbdare să asculte o trupă care nu are sonorizare bună. Iar acelei trupe îi merge buhu' că e slabă, că e varză, că e de căcat, că vocalul nu ştie să cânte etc.
În Occident, trupele refuză să cânte dacă nu au sonorizare bună, preferă să se spună despre ei că sunt fiţoşi şi ai naibii decât că nu ştiu să cânte. În România, bieţii oameni zic hai să o facem şi pe asta dacă tot am venit până aici, iar apoi vuiesc cronicile că trupa X face zgomot, nu muzică.
Şi de ce în România dai faliment când mergi la un concert? Biletele, drumul cu trenul până în oraşul în care se ţine concertul şi cheltuielile adăugate (mâncare, cazare) costă cât jumătate de salariu mediu pe economie (asta în caz fericit). Bineînţeles, după aceea se spune că publicul român nu e interesat de concerte, şi că la ce bun să aduci o trupă sau să organizezi un festival. Păi normal că nu e interesat, dacă nu îşi permite!

Trupe româneşti?...
Avem câteva trupe în România care cântă bine. Atât de bine, încât au atras atenţia caselor de discuri din străinătate. De ce? De ce case de discuri din străinătate? De ce nu există în România case de discuri interesate să lanseze şi să promoveze trupele româneşti (pe cele rock, nu pe cele comerciale de la radio/TV)? Se spune din start că publicul românesc nu e interesat. De unde ştim? I s-a dat publicului românesc şansa să asculte înregistrări de calitate ale trupelor româneşti? Nu, publicului românesc i s-a băgat în cap că ce e românesc e de căcat şi că doar ce e dincolo e bun, şi ajunge să ciulească urechile la trupe româneşti abia după ce sunt promovate dincolo, şi să cumpere un disc la preţ triplu faţă de cât ar costa dacă ar fi distribuit de o casă de discuri din România. Pentru că trebuie plătit şi transportul. Nu ar fi mai normal ca trupele româneşti să fie ascultate şi promovate întâi în România? Nu ar fi mai normal să ne lăudăm noi străinilor cu ce trupe avem, în loc să aflăm noi de la ei că avem trupe bune? Personal, mi se pare foarte ciudat ca trupele româneşti cunoscute pe plan european să fie înjurate de români pe diverse forumuri internaţionale şi susţinute în mod agresiv de străini. Nu e ceva greşit aici? Nu ar trebui ca în primul rând românii să susţină trupele româneşti? Suntem atât de nesiguri şi lipsiţi de coloană vertebrală, încât avem neapărată nevoie de confirmarea altora că ceva autohton este bun şi deci are voie să ne placă şi nouă. Nu există puncte de sprijin pentru cei care vor să facă ceva, şi apoi ne mirăm că mulţi îşi iau lumea în cap. Iar după ce reuşesc să facă ceva sprijiniţi de alţii, atunci urlăm în gura mare că ăia sunt români de-ai noştri. Nu, greşit. Nu sunt de-ai noştri. Nu avem dreptul să îi revendicăm, dacă nu am fost în stare să-i ajutăm să ne reprezinte. Nu avem dreptul să ne mândrim cu ei, dacă atunci când am fi avut ocazia să îi felicităm pentru ceea ce fac ne-am apucat să-i înjurăm şi să le spunem să se lase de meserie. Ce-am făcut noi pentru ei? I-am înjurat pe forumuri, i-am tăvălit prin recenzii şi prin cronici de disc. Şi nu pentru că ar fi fost răi, ci pentru că îndrăzneau să se ridice deasupra mediocrităţii, iar în România reacţia generală la încercarea de ridicare deasupra mediocrităţii este "Hai lasă că oricum n-ai nici o şansă, nu te mai chinui şi du-te ia-ţi o slujbă adevărată". Ăştia suntem, să nu ne ascundem după deget. Şi când se anunţă un concert sau festival cu trupe româneşti, replica următoare este "Şi cui îi pasă?". Păi normal, de ce să ne pese? Mai bine mergem să vedem o trupă care e pe val, sau care a fost cândva mare şi care acum, la sfârşit de carieră, vine şi pe la noi. De ce este înţeles prin definiţie că trupele alea sunt mai bune ca cele româneşti? De ce nu pot fi puse pe picior de egalitate? Sunt tot trupe, formate tot din muzicieni, care sunt tot oameni. Să nu se creadă că trupele străine sunt formate din extratereştri. Nu, doar au avut parte de sprijin şi promovare, şi astfel au ajuns să aibă concerte şi turnee. Dar noi, deşi din moşi-strămoşi ne lăudăm că ne iubim "ţara şi neamul", tot din moşi-strămoşi ştim că ce e străin e mai bun. Popor de ipocriţi şi de lingăi!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Deci, recapitulare.
De ce nu avem în România:
• profesionişti care să scrie cronici de concerte şi recenzii de disc aşa cum trebuie
• profesionişti care să organizeze concerte
• săli de concerte
• profesionişti care să se ocupe de partea tehnică la concerte
• lume interesată să promoveze trupe româneşti

?

Răspuns: de aia. Pentru că e mai interesant să stăm cu mâinile încrucişate şi să ne lamentăm. Pentru că e mai simplu să hotărâm că publicul român nu e interesat de muzică românească. Pentru că e mai simplu să spunem că trupa X e varză decât să chemăm nişte tehnicieni profesionişti care să le aranjeze un sunet bun şi să le creem condiţii să se desfăşoare aşa cum trebuie. Pentru că e mai simplu să spunem că nu se poate decât să punem mâna şi să încercăm să facem ceva.

Kuala-lampa-dor

2010-01-03T02:57:00.000-08:00

Nimic nu mai merge. Si nu e de vină sistemul ci rotiṭa aceea mică din subsolul tehnic. Exact. Aceea rotiṭă pe care o suspectez de Kuala-lampa-dor.
Cum? Nu ṣtiṭi ce înseamnă Kuala-lampa-dor?
Păi hai că vă explicitez eu .
Când , într-o dimineṭă de vară, vă pregătiṭi să plecaṭi la lucru ṣi observaṭi că afară plouă....cine este de vină? ....vremea?
Când staṭi la coadă la bilete ṣi observaṭi că nu mai aveṭi mărunt...cine este de vină?....vânzătorul de bilete?
Când lumea din jurul tău devine nervoasă când spui un simplu "bună ziua" ..cine este de vină?...lipsa de Demerol?
Când o maṣină trece în viteză pe langă tine ṣi te stropeṣte din cap până la glezne...cine e de vină?...cei de la canalizare cumva?
Când un pinguin de copil, mestecând seminṭe, înjură o bătrânică pe stradă...cine este de vină ?...floarea-soarelui?
Când nu mai ieṣim noaptea pe străzile oraṣului...cine este de vină? ...luna, cumva că e prea luminată sau ciudaṭii care umbla liberi?
Nu ,oameni buni. Vinovatul pentru toate cele ce se întâmplă...e Kuala-lampa-dor.
Este soluṭia supremă pentru a scăpa de probleme. Pentru că dacă nu putem să facem ceva până la capăt...putem da vina oricând pe Kuala-lampa-dor.
Pentru copii mici, Kuala-lampa-dor este omul negru din ṣifonier. Pentru bătrâni , Kuala lampa-dor este un început de paralizie si memoria înceṭoṣată. Pentru vecinul meu de la parter , Kuala-lampa-dor este sticla de votcă de pe frigider care nu se goleṣte niciodată. Pentru mine, acest Kuala-lampa-dor este un motănel care toarce undeva în mine frica, lenea ṣi angoasa:

In ochii lui ademenirea
Când prinde forṭă de magnet
Si mă întorc supus ṣi-ncet
In mine însumi cu privirea.

Pe blana lui brună ṣi bălaie
L-am mângâiat o dată doar
ṣi m-a patruns parfumu-i rar
precum te mistuie-o văpaie

In adâncimi văd uluit
Cum ard pupilele lui pale,
Curate faruri, vii opale
Fixându-mă la infinit.

Vă las acum...mă duc să mă pregătesc să votez. O să fie un singur candidat . Kuala-lampa-dor! Si de voie, de nevoie, dacă continuăm tot aṣa...toată lumea o să-l voteze.

Oglinjoară oglinjoară...

2009-11-21T12:15:00.000-08:00

Acu' câtva timp, Mirage s-a dus in vârful Bucegilor, adică pe Omu, ăla de care cărţile de geografie mint că are 2505 metri. N-are atâta, are 2507. Aşa scrie pe cabană. Mă rog, nu contează. Şi pe când Mirage savura o ciocolată caldă în uşa cabanei şi admira peisajul, două tanti în tenişi sclipicioşi se înfiinţează înaintea ei din aerul încărcat de ceaţă. Pe capete aveau căciuliţe cochete de oraş, iar în mâini nişte reviste de-alea cu farduri- parfumuri- săpunuri- mama mă-sii. Că doar e fată, e păcat să nu se pună în valoare. Degeaba se chinuia săraca Mirage să scape de ele, să le spună că nu s-a dus în vârful Bucegilor la agăţat, că nu obişnuieşte să se machieze când urcă pe munte etc. Ele o ţineau una şi bună. Până la urmă, Mirage a zis că zi ca ei şi fă ca tine, ca să poată să-şi bea şi ea în linişte nenorocita de ciocolată, care între timp s-a răcit. Nu a cumpărat nimic, doar le-a dat dreptate şi a promis solemn că data viitoare când se catzără pe coclauri o să se boiască din plin. (Nu, nu şi-a ţinut promisiunea).
Acu', după ce şi-a imaginat că le-a văzut pe toate, Mirage a dat peste alta şi mai şi. Să ne ţinem bine.
Într-o zi cu soare, Mirage s-a gândit să dea o raită pe la librărie, să mai toace banii, că avea prea mulţi sărăcuţa. Şi în timp ce răsfoia cu patos nişte volume voluminoase, apare din senin albastru o păpuşică blondă şi speriată, trasă la minijup, care se trânteşte pe fotoliul de lângă Mirage şi începe: "Sunt reprezentantă BEEP (a se completa cu o marcă de produse cosmetice) şi am venit la tine pentru că bla bla bla (o sumă de delicateţuri)". Ok, deocamdată nimic paranormal, aşa că Mirage a stat cuminte şi a ascultat reclama până la capăt, pregătind în căpşorul ei o replică politicoasă prin care să se descotorosească de respectiva blondutză şi să se întoarcă la ce citea (carte extrem de interesantă, pi onoarea me!! Nu serios, pe bune). Dar... tanti e insistentă. De la produse BEEP (a se completa cu o marcă de produse cosmetice), sare la "eu promovez emanciparea femeii, cred cu tărie în asta. Vreau să îmi fac o reţea de agenţi care să mă ajute să-mi îndeplinesc visul". Şi dă-i înainte cu emanciparea femeii. Cu cât sunt de neglijentele femeile României, care sunt frumuşele dar nu binevoiesc să se îngrijească. De ce nu vor femeile să facă un sacrificiu de două-trei milioane pe lună pentru înfrumuseţare? Ele nu ştiu că e important să fie frumoase?
Mirage ascultă cu gura căscată (să sperăm că nu i-au curs ceva bale în timp ce asculta) toată această sănătoasă pledoarie cu privire la emanciparea femeii, şi când în sfârşit a reuşit să bâzâie şi ea ceva, a zis ceva chestii cretine gen "Nu toată lumea îşi permite să dea atâţia bani lunar... salarii mici... criză... famelie mare, renumeraţie mică, după buget, etc..." Mă rog, de-ale ei. Un moment, tanti şi-a pierdut retorica, dar numai pentru un moment. S-a recules destul de repede şi a atacat pe alte fronturi. A întrebat-o scurt pe Mirage daca nu vrea să fie agent. Că nu trebuie să facă mare lucru. Trebuie numa să se înscrie. Şi să facă comenzi de cel puţin UN MILION ŞI TREI SUTE DE MII ÎN BANI VECHI. Că doar e vorba numai de UN MILION ŞI TREI SUTE DE MII. Că e aşa de important să fii frumoasă şi aranajată. Şi produsele de la BEEP (a se completa cu o marcă de produse cosmetice)sunt cele mai cele. Şi că primeşti şi bonusuri. Brăţărele, ineluşe, chestii de care nu găseşti prin alte părţi. (Mirage preferă să-şi cumpere singură bijuteriile, asta după ce le vede cu ochişorii ei şi pune mâinile pe ele. Şi ei îi plac bijuurile de la Indra). Mirage iarăşi a rămas cu gura căscată, sperând că nu îi curg balele. Şi i-a scăpat din nou o prostie: "Scuze, doamnă... eu prefer să dau aceşti bani pe cărţi" şi a inserat şi un rânjet tembel. La care doamna a zis, ferm, fără drept de apel: "Cu cărţile nu faci nimic. E mult mai important să fii frumoasă şi aranajtă decât să dai banii pe cărţi".
Ok.
Mirage a învăţat azi o lecţie memorabilă. Deci da, o femeie emancipată e una care se boieşte. Nu una inteligentă, care ştie să ţină o conversaţie, care are aşa un băgăjel de cultură. Nu, fetelor, luaţi-vă chestii de la BEEP (a se completa cu o marcă de produse cosmetice), lăsaţi dracului cărţile. Aaa, dacă totuşi vreţi să citiţi câte ceva, puteţi să împrumutaţi. Şi datoriile le plătiţi tot din împrumuturi. (sfaturile doamnei). Banii să-i daţi pe farduri/parfumuri/dracu să le pieptene. Şi când veţi fi măritate, şi o să vă vină bărbatul de la muncă şi o să întrebe ce e de mâncare, voi să-i spuneţi "păăăi nu am gătit, mi-am făcut manichiura, m-am dus la cosmetică şi la coafor, că eu sunt femeie emancipată, ce pana mea!". Succesuri.

Mirage

Inocenţă?

2009-10-24T12:20:00.000-07:00

Copiii nu sunt inocenţi. Nu au fost niciodată inocenţi şi nu vor fi niciodată inocenţi. Dimpotrivă, ei sunt cele mai parşive creaturi existente, întrucât ştiu foarte bine să-i facă pe ceilalţi să îi creadă inocenţi. În realitate, copiii ştiu mult mai multe decât îşi imaginează aşa-zişii oameni mari din jurul lor; fac pe proştii pentru a-i face pe adulţi să se coboare la presupusul lor nivel. Iar apoi îşi bat joc de cât de uşor pot face un adult să devină ridicol. Da, adulţii devin ridicoli când încearcă să explice ceva pe îndelete unui copil. Da, adulţii sunt ai dracului de ridicoli când se maimuţăresc la un copil. Da, adulţii sunt mai proşti decât copiii, din simplul motiv că îşi imaginează că sunt mai deştepţi. Şi da, copiii îşi dau seama bine de asta şi se distrează copios.
Copiii nu au glasuri cristaline şi nu se mişcă asemenea unor îngeraşi prin puful norişorilor. Copiii au glasuri extrem de stridente şi agasante, ceea ce este şi firesc, având în vedere faptul că, prin natura lor, sunt nişte creaturi zgomotase. Să te ferească sfântu să te apuce somnul într-o casă în care se găseşte şi un copil!!! Mai ales dacă drumul spre camera lui trece prin a ta... De-al dracului, micul diavol va trece prin cele două uşi până te vede că te ridici. Şi va trânti nemernicele de uşi până dărâmă casa, dacă e nevoie. Nu că ar avea treabă cu tine, ci numai aşa de-al dracului, pentru că poate şi pentru că ştie că n-o să-i zici nimic. Adică ce ai putea tu să-i zici, dacă părinţii nu îi zic nimic? Şi nu că ar avea ceva cu tine personal, doar pentru că poate sfida un adult, poate să-l scoată din minţi şi, colac peste pupăză, ştie că n-o să păţească nimic. Că doar n-o să te apuci să îi faci educaţia unui plod care nu e al tău, şi încă la el în casă.
Un copil ştie că trebuie să primească tot felul de chestii de la toată lumea, începând cu părinţii lui şi continuând cu cei care vin în vizită. Şi terminând cu nimeni, treaba asta e valabilă pentru toată lumea care are ghinionul de a veni în contact cu copilul respectiv. Bineînţeles, copilul nu va primi numai ce îi place, şi rişti să te trezeşti cu ciocolata aruncată în faţă. Sau să vezi cum copilul foloseşte frumoasa carte cu poveşti şi multe poze, ediţie de lux, cumpărată pe un car de bani, drept proiectil împotriva fratelui/surorii. Poţi să comentezi? Nu, nu poţi. Poţi cel mult să afişezi un zâmbet cretin şi să spui îngăduitor către părintele mândru "Eh, aşa sunt copiii!".
Şi acum, întrebarea bombă... de unde vin copiii? Copiii sunt demoni scăpaţi din iad. Probabil că li s-a mai oferit o şansă spre mântuirea sufletului. Sau pur şi simplu au evadat. Asta e explicaţia logică a faptului că, dacă sunt lăsaţi de capul lor, ajung să nu poţi trăi de ei. Şi de asta trebuie bătuţi cât sunt mici.
Deci nu, copiii nu sunt inocenţi. Inocenţa nu are nimic, dar absolut NIMIC de-a face cu copiii. Cel care a inventat sintagma "copil inocent" era un idealist idiot, îndopat cu literatură de proastă calitate. Şi categoric nu a avut prea multe tangenţe cu copiii...

Mirage

Nu deranjaţi!

2009-10-15T12:21:00.000-07:00

Nimic nu e mai urât decât să deranjezi un om din somn, de la cafea, de la o discuţie sau când se grăbeşte. Ce mama dracu, nu ai citit Codul Bunelor Maniere? Păi foarte rău, ai face bine să îl citeşti, că doar de aia a fost scris, să îl citeşti, nu să putrezească în bibliotecă! Şi dacă tot îl citeşti, bagă la cap şi aplică!

Deci

Nu e frumos să deranjezi pe cineva care doarme. Poate că omul ăla se visează cineva important, mult mai important decât este sau decât va fi vreodată, şi imaginează-ţi ce deziluzie va avea când se va trezi. Unde mai pui că riscă să se scoale cu faţa la cearceaf, sau pe partea greşită a patului. Gândeşte-te la ce va urma şi în capul cui se vor sparge toate oalele, sudălmile şi blestemele.

Nu intri peste cineva care îşi bea cafeaua. Nu se face. Un om care bea cafeaua de dimineaţă, devreme pe la ora 10:30, încă nu s-a trezit bine, deci e somnoros, posbil să nu ştie pe ce planetă se află, care e rostul lui în univers şi dacă l-a lovit o karma pozitivă sau negativă în ziua aceea. De asemenea, e foarte probabil să-şi fi uitat bunul simţ în pijamale şi să-şi fi luat, în schimb, isteriile şi crizele la purtător. Se mai întâmplă.

Nu te bagi peste o discuţie începută cu mult înainte de apariţia ta. Este împotriva bunului simţ să te bagi şi tu ca musca în bălegar, ca să nu mai spun cât de urât este să intervii în discuţie cu un cu totul alt subiect, cu întrebări care nu au nimic, dar absolut nimic de-a face cu discuţia respectivă, cu întrebări al căror subiect te priveşte pe tine în mod exclusiv. Egoismul nu va fi văzut niciodată cu ochi buni, aşa că ar fi bine să te abţii te la apucături de genul acesta.

Şi niciodată, dar NICIODATĂ, NU abordezi un om care se grăbeşte. Un om care se grăbeşte este, de bună seamă, cineva foarte important, care are de făcut ceva important, are de rezolvat ceva important, şi încă urgent. Tu nu ai de unde să ştii asta, pentru că nu vei fi niciodată cineva la fel de important, şi e de înţeles să priveşti ca gâsca în lemne la omul grăbit. Şi trebuie să ştii că atunci când omul e grăbit, nu are timp de discuţii cu tine, oricât de important ţi se pare ţie să vorbeşti atunci, în momentul ăla, cu omul grăbit. Omul grăbit are de rezolvat ceva de o sută de mii de ori mai important decât orice te chinui tu să zici.

Iar acum, la final: dragă domnilor funcţionari publici, plătiţi din banii publici pentru a rezolva diverse, pentru a răspunde la întrebări de importanţă crucială pentru cei care întreabă şi pentru altele asemănătoare, vă rugăm din suflet să afişaţi pe uşi "Rugăm nu deranjaţi, aici se doarme/ se bea cafea/ se discută!" sau să purtaţi ecuson cu "Persoană importantă şi foarte grăbită!", şi vă promitem solemn că nu veţi mai fi deranjaţi în dimineţile în care vă treziţi ciufuţi şi fără dor de muncă.

Mirage

T.V. or not T.V.?

2009-09-06T10:50:00.000-07:00

Între două ştiri despre Elena...Udrea şi una (neapărat între) despre Trăian Cel Mereu Fericit, care s-a apucat de la bun început să trăiască bine de unul singur ( că doar peştele de la cap se împute), am şi eu o clipă de linişte pre-electorală doar în momentul în care închid drăcia asta care ne freacă creierii de când nu mai avem altă formă de lâncezeală decât legumizarea cu telecomanda în mână. Aşadar îmi strâng ultimele frânturi de gânduri personale şi pornesc în călătoria deloc uşoară de a-mi aminti cine sunt. Primul gând se duce dracului din cauză unei maşini care-şi bubuie manelele în parcare din faţa blocului, al doilea încearcă săracul să se formeze dar este imediat şters de o urgenţă urinară, în fine al treilea mă aşează cuminte în faţă scrumierei. Aici zac într-o tihna tabacică, iar creierul îmi este iarăşi asfixiat de norul aceasta impersonal. Încep să dau nervos din picioare iar ideea pare a fi o cucoană scumpă la vedere. Dintr-o dată încep să-mi simt respiraţiile grele iar o sudoare rece îmi udă spatele, aici apare imaginara Annabel care-şi întinde picioarele ca să le dea cu ceară, să le facă netede, alunecoase şi într-un final pline de mister. Această excrecenţă trandafirie a zilei îmi umple nările de răşfăţ vizual sau poate doar oniric. Mă întreb odată cu peretele cine locuieşte în această încăpere. Hans Castorp driblează convenţiile spirituale pe Muntele vrăjit, Philip Roth îşi ascute unghiile ca să mai destăinuie şi alte aventuri porcoase ale unui complex mai mult evreiesc decât universal.

În cealaltă parte a scoarţei cerebrale se petrec rânduielile şi somnolenţa unei după-amieze petrecute Pe falezele de marmură. Peştele din nou se împute şi-şi alunecă solzii plini de apă prin bucătăria mea. Aici îl aşteaptă Lămâia, furculiţa, cuţitul, cavitatea bucală, fălcile... dincolo fraţii săi înoată într-o dunăre nu atât tulbure cât învolburată. De astă dată îmi desfac pleoapele ochilor şi le întorc pe-o parte şi pe alta în speranţa unei alte vedenii. Nu mai cred demult în curgerea sângelui, ci doar în cavităţi deschise, uscate de vânt, udate din când în când de câte vreo lacrimă accidentală. Azi urlă, ca o sirenă pe mare, ca un puşti ce porneşte la atac cu un băţ în mână într-un război imaginar.

Într-un acces de plictiseală faţă de programul teatrului de comedie numit eu, deschid televizorul, unde ştirile o iau de la capăt, ca să nu le uit, ca să-mi rămână imprinate-n scoarţa copacului celebral care s-ar vrea aleasă drept cutia de rezonanţă a unor simfoni pline de liniştea Annabelei.

Somn de voie...

2009-08-19T08:02:00.000-07:00

În ultimul timp, tot auzim că se pune accent pe părerea proprie. Că "părerea ta contează". În special în şcoală, cică să scrii părerea ta când faci o lucrare, un eseu, un referat. Că doar contează. Să moară ei dacă nu. Şi uite aşa se pune bietul naiv şi scrie în draci la o lucrare de licenţă despre un subiect care l-a pasionat mult (că doar de aia l-a ales, că l-a pasionat mult) în care bate câmpii cu părerea lui, şi la sfârşit i se spune "Bine măi, copchil al durerii, dar bibliografia ta critică este puţin cam slăbuţă... X a scris o carte pe tema aia, şi Y a scris o carte pe tema aia, şi să ştii că şi eu am scris o carte pe tema aia (normal, trebuie să ştii asta, ca să-ţi asiguri o notă onorabilă. Nu ştii? Cum adică nu ştii?? Off... )... de ce nu apar astea la bibliografie?". Şi atunci, bietul copchil al durerii bălmăjeşte aşa cu juma de gură ceva despre părerea personală, despre care ştia că ar fi fost relevantă. Ce părere personală îţi permiţi tu să ai, măi copchil al durerii? Adică te consideri tu mai presus de marii învăţaţi care au consumat tone de maculatură pentru a scrie despre subiectul ăla? Decât cei de mult morţi şi îngropaţi care au bătut cu pumnul în masă şi au zis aşa e şi nu altfel? Decât dinozaurul din faţa ta care rânjeşte ironic, amuzat de faptul că tu îţi permiţi să nu menţionezi lucrarea lui mirobolantă la bibliografia ta? Nu puiule, nu aşa. Lucrarea ta este semnată de tine pentru că tu tastezi până îţi vine rău să o scrii pe calculator (asta dacă o scrii tu şi dacă nu o primeşti gata scrisă de la un amic mai mare, cu ceva talent la scris şi cu nevoie mare de ceva bănuţi de vacanţă), tu pierzi nopţile cu aranjarea ideilor într-o ordine cât de cât ordonată. Dar ideile, dragă cel-ce-scrii-o-licenţă/lucrare/eseu/referat, nu sunt ale tale, pentru că ideile tale nu interesează pe nimeni. Îi citezi pe X, Y, Z? Bravo, aşa mai stăm de vorbă. Ei sunt cei mari, ideile lor sunt cele care contează.
Şi uite aşa, din moşi-strămoşi, dăm copy/paste la ce au zis X, Y, Z şi alţii mulţi, pentru că ei au zis ceva sacru şi intangibil, şi orice vorbă a lor este o morală, un motto, o axiomă. Ei s-au născut pentru a spune lucruri memorabile, care să fie citate la nesfârşit de generaţiile următoare. Iar generaţiile următoare se transformă treptat în nişte scribi care nu sunt în stare să aibă o idee proprie. Iar dacă au, ajung la concluzia că nu are sens să lupte pentru ea, că nu interesează pe nimeni.
Şi tot aşa, creierul naţiunii intră într-o stare de amorţeală, pentru că nu e nevoie de el. Doar există lucrările lu X, Y şi Z, există opţiunea copy/paste, şi dacă i-ai citat pe dinozauri în lucrarea ta, eşti mare. Tu nu contezi. Exact pe principiul ăla cu aşa a făcut şi mă-ta, şi mă-sa, şi bunică-sa, şi străbunică-sa, deci aşa trebuie să faci şi tu. Tradus: dacă toţi îi citează pe cutăreştii menţionaţi mai sus, trebuie să-i citezi şi tu. Ce, te crezi mai deştept? Unde te trezeşti?
Aşa că dormi în continuare şi n-ai grijă. Există X, există Y, există Z cu tonele lor de maculatură consumate, tu nu trebuie decât să zici ca ei şi să menţionezi numele lor ca să pari cât de cât isteţ. Există marii giganţi, rămâi mai departe la umbra lor. Somn uşor în continuare.

Mirage