... Că mai frumos nu îți voi spune.
Faptul că ai trântit un copil nu este o realizare a ta, nu e un merit care îți aparține. Aia e doar natura, care și-a urmat cursul. Treaba ta abia acum începe.
Poți să spui că acel copil este realizarea ta abia când îl vezi mare, la casa lui, pe treaba lui, cu o carieră frumoasă, trăind după principiile după care l-ai educat tu. DAR...
Dacă:
- nu ești în stare să îți înveți copilul să se ridice singur și să meargă până la un an și jumătate, și să vorbească relativ bine până la 2-3
- mersul la mall, la salon de înfrumusețare și aranjatul după ultimul răcnet e mai important decât copilul care la 3 ani știe să spună doar „mama”, „papa” și „brum-brum”, și care face pe el frecvent
- telefonul mobil și plasa de cumpărături sunt mai importante decât fetița de 2-3 ani care a căzut de pe trotinetă, s-a lovit și nu se poate ridica (bine că mă pot opri eu și pot lăsa eu toate cele din mâini ca să îți ridic plodul de pe caldarâm, să îl scutur de praf și să îl calmez să nu mai plângă, lua-te-ar dracu de pupăză idioată. Și mai ai și tupeul să comentezi și să dai indicații, de la zece metri distanță)
- „mai stai să te gândești” în condițiile în care ăla micu de 3 ani are autism și necesită terapie (la ce dracu să te mai gândești, mă, retardo?)
- ai copil bolnav și știi că îi trebuie tratament, dar nu i-l dai, că n-ai tu chef/timp și telenovelele sunt mai interesante (cretino)
Pe scurt, dacă ești prea idiot să ai grijă de un copil, care e al tău, nu al altuia, NU MAI FĂ COPII! Să faci un copil nu este o datorie, nu îți impune nimeni. Nici religia, nici societatea. La o adică este casa ta, viața ta, corpul tău, familia ta, și la naiba cu toți ceilalți care își dau cu părerea. NU TREBUIE să faci un copil dacă nu ți-l dorești cu adevărat și consideri că alte lucruri sunt mai importante. Sterilizează-te naibii și cumpără-ți o păpușă, îți garantez că aia nu protestează dacă nu ai timp de ea.
sâmbătă, 20 octombrie 2012
joi, 19 iulie 2012
Dragi bărbaţi burtoşi...
Vă înţeleg că aveţi burtă, vă înţeleg că vă place să mâncaţi bine şi să trageţi o bere în plus. Asta e, ăştia sunteţi, nu e treaba mea de ce aveţi voi burtă. Pe cuvânt că nu mă interesează burta omului când stau de vorbă cu el. Dar vă rog, vă implor, NU vă mai trageţi tricourile în sus şi pantalonii în jos, NU vă mai expuneţi burta la soare în mijlocul drumului. Serios, ultimul lucru pe care vreau să-l văd pe stradă e o BURTĂ dezgolită şi juma' de mădular atârnând. Ce naiba mă, nu aveţi pic de stimă de sine?? Sau voi vă imaginaţi că este ceva atrăgător, de faceţi asta exact când treceţi pe lângă o fată, sau când staţi lângă o fată în magazin sau în staţia de autobuz, şi o mai şi priviţi ostentativ? Păi, ştire-şoc: NU ESTE. Este urât, scârbos, dizgraţios, dezgustător. Şi sunt sigură că vorbesc în numele tuturor doamnelor şi domnişoarelor când zic asta.
duminică, 27 mai 2012
Eurovision 2012
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la Eurovision, îmi amintesc de faptul că, acum ceva vreme, lansa pe piaţa muzicală trupe de calibrul ABBA. Sau Secret Garden. Sau Riverdance. Doar aşa, nişte mici exemple, destul de relevante zic eu. Ok, poate că nu neapărat le-a lansat, dar le-a adus în atenţia publicului larg şi le-a oferit credibilitate, recunoaştere, un loc bine meritat în topuri. Să n-o uităm nici pe Ruslana, care a fost superbă cu jocul scenic şi vocea aia incredibilă (lăsând la o parte versurile de tot rahatul pe care le-a avut şi atunci, şi pe care le are în general; dar vocea şi interpetarea o salvează, şi încă în stil mare). Şi, bineînţeles, Lordi, pe care îi iubesc, şi pe care îi iubeam şi înainte să-i văd acolo, şi care au oferit un spectacol propriu stilului lor, nici mai mult, nici mai puţin.
În ultima vreme, însă, domină atitudinea asta de "hai să ne batem joc de Eurovision". Nu văd sensul şi scopul. Pentru că e concurs de muzică pop? Eu cred că e concurs de Muzică, indiferent de gen. Şi atunci?... Cert e că majoritatea trupelor (nu toate, unii oameni chiar iau treaba asta în serios) fac totul la băşcălie. Muzica, textele, interpretarea. De ce, fraţilor? E concurs de muzică, nu de prosteală. Când spui "concurs muzical", te aştepţi ca fiecare ţară să trimită ce are mai bun. O voce frumoasă, o orchestraţie bine pusă la punct, un cor care să se armonizeze perfect cu ce se întâmplă în faţă, o interperetare fără cusur. Dar nu, de ce să ai parte de aşa ceva? Publicul vrea circ, publicul vrea să fie şocat. Nu? trebuie să-i dai publicului ceea ce vrea. Oare s-a gândit cineva, totuşi, că nivelul de cultură ar creşte dacă s-ar scoate la înaintare nişte artişti de calitate, nişte piese frumoase cu texte inteligente?...
Dragi muzicieni, pe cuvânt că respect din tot sufletul rasa voastră. Da, dragi muzicieni, întotdeauna v-am considerat o rasă superioară. Dar dacă vă doare la trei metri în spate de tot ce se întâmplă în cadrul acestui festival, la ce vă mai băgaţi în asta? Nu cred că vă ia careva cu forţa şi vă trimite acolo în şuturi, astfel încât să apăreţi echipaţi ca la balamuc şi să trântiţi acolo o vomă de piesă pe care să o interpretaţi ca după o noapte de beţie! Nu mă refer doar la fenomenul Mandinga de anul acesta (care au fost de toată jena şi tot nu îmi dau seama cum au ajuns în finala României, în primul rând) şi departe de mine de a dori să jignesc interpretările unor Artişti care au cântat în anii trecuţi (şi care m-au făcut să stau cu mândrie în faţa televizorului în momentul apariţiei lor pe scena Eurovisionului), şi nu mă refer doar la România (din fericire pentru ai noştri, mereu apar alţii mai penibili. Ce bine, ne putem simţi mai ok acum). Şi unde sunt Muzicienii cei adevăraţi? Oamenii ăia care au trecut prin ceva şcoli de muzică, şcoli populare de arte, Conservator, ore de canto, ore de instrument, etc? Unde sunt cei care au studiat notele muzicale, metode de interpretare, tehnică, prezenţă scenică?...
Aseară, pot spune că am aşteptat cu nerăbdare Marea finală. Nu pentru reprezentanţii României, n-am fost niciodată fana lor şi, când am văzut şi mizeria aia de piesă cu care urmau să urce pe scenă în finală, mi-au tăiat tot cheful (încă mă întreb cum dracu au putut să ajungă până în finală cu ea. Nu mai există muzicieni în România? Aia a fost cea mai bună piesă propusă pentru festival? Aia? Hai să fim serioşi...), doar pentru că speram să aud ceva muzică de calitate, să văd ceva nou şi interesant. Ca în fiecare an, de altfel, pentru că nu ţin minte să fi ratat în vreun an festivalul. Finala, de fapt. Întotdeauna urmăresc reprezentanţii României şi Marea Finală.
Deşi au fost câteva piese frumoase, ba unele chiar foarte frumoase, trebuie recunoscut: nivelul general al festivalului a fost destul de slab. Şi nu e prima dată. În ultimii ani, cred că cea mai bună muzică a fost în 2009 (când românii din nou s-au prezentat cu o piesă de toată zeama, prostia aia de Balkan Girls, dar nu contează, a fost doar o piesă proastă printre multe altele foarte bune. Şi nu, chiar nu sunt anti-trupe româneşti, pentru că au fost şi trupe bune/interpreţi buni care au mers acolo şi şi-au făcut treaba onorabil, indiferent de rezultatul voturilor. Anul trecut mi-a plăcut ce am văzut. Şi acum doi ani.) A început bine, cu interpeţi serrioşi care ştiu cu ce se mănâncă muzica, şi care se vedea că şi-au dat silinţa să facă ceva. Dar, pe măsură ce piesele avansau, calitatea lor se degrada. Aproape că m-am bucurat că s-a terminat.
Ce s-a întâmplat anul ăsta, nu neapărat în ordinea în care s-au întâmplat:
- Marea Britanie - un gentleman adevărat, cu o piesă frumoasă, cu o interpetare de excepţie. Prea bun pentru nivelul actual al festivalului, aş zice. Dar s-a purtat omul ca un muzician adevărat, şi-a făcut treaba cu onoare. ASTA înseamnă să fii muzician. Asta aşteaptă un public ascultător de muzică. Dacă ar fi fost numai piese de calibrul ăsta, poate că totul ar fi tratat cu mai multă seriozitate.
- Islanda - oamenii ăştia meritau să câştige. Piesa a avut o atmosferă extraordinară şi a fost mult peste orice altceva s-a cântat aseară.
- Turcia - simpatici, şi jocul scenic drăguţ. Mi-ar fi plăcut mai mult dacă întreaga piesă ar fi fost în limba mamii lor, nu jumătate în engleză. Oricum nu înţeleg stilul ăsta, jumătate în vreo limbă maternă şi jumătate în engleză. Nu mă interesează limba utilizată, atâta timp cât piesa sună bine, dar prefer ca o piesă să fie cântată într-o singură limbă.
- Ucraina - voce foarte bună, piesă slăbuţă. La asemenea voce, se putea o piesă mai bună.
- Spania - speram ca muziciana, care e cântăreaţă de flamenco, să bage un latino ca la mama lui, ritmat şi săltăreţ, ca să le arate alor noştri ce înseamnă adevărata muzică latino şi să-i bată la fund tare de tot. Dar s-a întâmplat ca piesa să fie ceva lent. Nu neapărat prost, dar cam nesărat, cam ameţit. Din nou, voce bună, piesa slăbuţă.
- Rusia - haioase bunicuţele, şi nici piesa n-a fost rea.
- Macedonia - trupa rock a serii, care s-a prezentat cu o piesă foarte bună şi cu o voce incredibilă.
- Moldova - ce, mă? Ce-a fost aia? Parcă vedeam piese mai interesante şi muzicieni mai de calitate din zona aia...
- România - ohh, the horror. Deci, să vedem. Avem o voce destul de ok. Nu excepţională, dar bună. Avem instrumente. Avem ceva potenţial (repet, nu sunt fană, dar am auzit şi piese ale trupei care sună bine. Ritmate, "catchy", "radio-friendly", cum vreţi să le spuneţi). Şi n-au fost în stare să bage pe felie o piesă a lor? Au avut nevoie de Costi Ioniţă să le compună o piesă? Şi vorbind de piesă, ce-a fost cu mizeria aia? Lăsând la o parte stilul, care n-are absolut nici o treabă cu România, şi lăsând la o parte limba în care au cântat, că nu mă interesează, puteau să cânte şi în chineză din partea mea, Zaleilah sună groaznic, interpretarea a fost groaznică, solista s-a prezentat groaznic. Pe bune, fraţilor, n-am nimic cu voi, chiar dacă nu îmi merg la suflet muzicile voastre, dar daţi-o dracu de treabă, puteţi mai mult de atât!
- Cipru - când credeam că treburile nu pot deveni mai penibile...
- Danemarca - mmmda... ok. Măcar au avut instrumentaţie.
- Irlanda - ???
- Grecia - se putea şi mai bine. Serios.
- Italia - nu prea rău. Stilul abordat e interesant, vocea a fost bună. Deci da, o piesă onorabilă.
- Albania - o apariţie SF destul de interesantă, şi o voce frumoasă. Piesa bună, joc scenic bun. Da.
- Azerbaijan - o păpuşă de plastic şi silicon, cu o voce mare, dar cu o piesă care mi-a trecut pe lângă urechi.
- Bosnia& Herzegovina - mi se pare că piesa asta a fost mai pe la început, când încă speram că, de data asta, va fi MUZICĂ. Una din puţinele piese foarte bune.
- Estonia - piesa asta seamănă dubios de tare cu o piesă a Monicăi Anghel. Vocea bună, prezenţă scenică bună. Nu extra-super-mega, dar ok. Merge. Băiatul şi-a făcut treaba frumos.
- Franţa - simpatică solista. Şi cam atât.
- Germania - atenţie, un boschetar a scăpat pe scenă. Chemaţi careva paza! (aud? Aia e imaginea artistului? Îmi pare rău, nu-mi inspiră nici atenţie, nici respect.)
- Ungaria - şi îşi mai permit românii să-i comenteze pe fraţii unguri. Să se uite întâi cu ce vin ei la purtător (şi nu mă refer doar la piesa asta foarte drăguţă cu care au participat, ci la multe alte calităţi pe care le au ca oameni şi ca popor), şi cu ce apărem noi. Bitch please.
- Lituania - da, frumos băiat. Frumoasă piesă. Da.
- Malta - O piesă pe care mi-ar plăcea să o aud mai des la radio.
- Serbia - mi-a plăcut orchestraţia. Şi mi-a plăcut crescendo-ul piesei. Fără îndoială, una din piesele excepţionale.
- Norvegia - alt boschetar pe scenă. Ce-i cu gluga aia, frate?
- Suedia - marea câştigătoare a serii. Un fel de electro-pop al începutului anilor '90, care a ieşit destul de bine. Vocea bună, interpretarea cam aiuristică. Bravo lor, nu-mi pare rău că au câştigat. Totuşi, n-aş pune piesa între cele foarte bune.
Deci, una peste alta, au fost câteva piese excepţionale: Marea Britanie, Islanda, Serbia, Macedonia, Bosnia. Câteva piese bune, onorabile, cântate de muzicieni talentaţi: Rusia, Italia, Albania, Ungaria, Lituania, Malta, Suedia, Estonia, Turcia. Câteva voci frumoase, dar cu piese mediocre: Ucraina, Spania, Azerbaijan. Restul, penibil...
La voturi nici n-am mai rămas, că nu-mi place să mă enervez la ore din astea. Sper ca, la anul, să văd şi să aud muzică de calitate.
În ultima vreme, însă, domină atitudinea asta de "hai să ne batem joc de Eurovision". Nu văd sensul şi scopul. Pentru că e concurs de muzică pop? Eu cred că e concurs de Muzică, indiferent de gen. Şi atunci?... Cert e că majoritatea trupelor (nu toate, unii oameni chiar iau treaba asta în serios) fac totul la băşcălie. Muzica, textele, interpretarea. De ce, fraţilor? E concurs de muzică, nu de prosteală. Când spui "concurs muzical", te aştepţi ca fiecare ţară să trimită ce are mai bun. O voce frumoasă, o orchestraţie bine pusă la punct, un cor care să se armonizeze perfect cu ce se întâmplă în faţă, o interperetare fără cusur. Dar nu, de ce să ai parte de aşa ceva? Publicul vrea circ, publicul vrea să fie şocat. Nu? trebuie să-i dai publicului ceea ce vrea. Oare s-a gândit cineva, totuşi, că nivelul de cultură ar creşte dacă s-ar scoate la înaintare nişte artişti de calitate, nişte piese frumoase cu texte inteligente?...
Dragi muzicieni, pe cuvânt că respect din tot sufletul rasa voastră. Da, dragi muzicieni, întotdeauna v-am considerat o rasă superioară. Dar dacă vă doare la trei metri în spate de tot ce se întâmplă în cadrul acestui festival, la ce vă mai băgaţi în asta? Nu cred că vă ia careva cu forţa şi vă trimite acolo în şuturi, astfel încât să apăreţi echipaţi ca la balamuc şi să trântiţi acolo o vomă de piesă pe care să o interpretaţi ca după o noapte de beţie! Nu mă refer doar la fenomenul Mandinga de anul acesta (care au fost de toată jena şi tot nu îmi dau seama cum au ajuns în finala României, în primul rând) şi departe de mine de a dori să jignesc interpretările unor Artişti care au cântat în anii trecuţi (şi care m-au făcut să stau cu mândrie în faţa televizorului în momentul apariţiei lor pe scena Eurovisionului), şi nu mă refer doar la România (din fericire pentru ai noştri, mereu apar alţii mai penibili. Ce bine, ne putem simţi mai ok acum). Şi unde sunt Muzicienii cei adevăraţi? Oamenii ăia care au trecut prin ceva şcoli de muzică, şcoli populare de arte, Conservator, ore de canto, ore de instrument, etc? Unde sunt cei care au studiat notele muzicale, metode de interpretare, tehnică, prezenţă scenică?...
Aseară, pot spune că am aşteptat cu nerăbdare Marea finală. Nu pentru reprezentanţii României, n-am fost niciodată fana lor şi, când am văzut şi mizeria aia de piesă cu care urmau să urce pe scenă în finală, mi-au tăiat tot cheful (încă mă întreb cum dracu au putut să ajungă până în finală cu ea. Nu mai există muzicieni în România? Aia a fost cea mai bună piesă propusă pentru festival? Aia? Hai să fim serioşi...), doar pentru că speram să aud ceva muzică de calitate, să văd ceva nou şi interesant. Ca în fiecare an, de altfel, pentru că nu ţin minte să fi ratat în vreun an festivalul. Finala, de fapt. Întotdeauna urmăresc reprezentanţii României şi Marea Finală.
Deşi au fost câteva piese frumoase, ba unele chiar foarte frumoase, trebuie recunoscut: nivelul general al festivalului a fost destul de slab. Şi nu e prima dată. În ultimii ani, cred că cea mai bună muzică a fost în 2009 (când românii din nou s-au prezentat cu o piesă de toată zeama, prostia aia de Balkan Girls, dar nu contează, a fost doar o piesă proastă printre multe altele foarte bune. Şi nu, chiar nu sunt anti-trupe româneşti, pentru că au fost şi trupe bune/interpreţi buni care au mers acolo şi şi-au făcut treaba onorabil, indiferent de rezultatul voturilor. Anul trecut mi-a plăcut ce am văzut. Şi acum doi ani.) A început bine, cu interpeţi serrioşi care ştiu cu ce se mănâncă muzica, şi care se vedea că şi-au dat silinţa să facă ceva. Dar, pe măsură ce piesele avansau, calitatea lor se degrada. Aproape că m-am bucurat că s-a terminat.
Ce s-a întâmplat anul ăsta, nu neapărat în ordinea în care s-au întâmplat:
- Marea Britanie - un gentleman adevărat, cu o piesă frumoasă, cu o interpetare de excepţie. Prea bun pentru nivelul actual al festivalului, aş zice. Dar s-a purtat omul ca un muzician adevărat, şi-a făcut treaba cu onoare. ASTA înseamnă să fii muzician. Asta aşteaptă un public ascultător de muzică. Dacă ar fi fost numai piese de calibrul ăsta, poate că totul ar fi tratat cu mai multă seriozitate.
- Islanda - oamenii ăştia meritau să câştige. Piesa a avut o atmosferă extraordinară şi a fost mult peste orice altceva s-a cântat aseară.
- Turcia - simpatici, şi jocul scenic drăguţ. Mi-ar fi plăcut mai mult dacă întreaga piesă ar fi fost în limba mamii lor, nu jumătate în engleză. Oricum nu înţeleg stilul ăsta, jumătate în vreo limbă maternă şi jumătate în engleză. Nu mă interesează limba utilizată, atâta timp cât piesa sună bine, dar prefer ca o piesă să fie cântată într-o singură limbă.
- Ucraina - voce foarte bună, piesă slăbuţă. La asemenea voce, se putea o piesă mai bună.
- Spania - speram ca muziciana, care e cântăreaţă de flamenco, să bage un latino ca la mama lui, ritmat şi săltăreţ, ca să le arate alor noştri ce înseamnă adevărata muzică latino şi să-i bată la fund tare de tot. Dar s-a întâmplat ca piesa să fie ceva lent. Nu neapărat prost, dar cam nesărat, cam ameţit. Din nou, voce bună, piesa slăbuţă.
- Rusia - haioase bunicuţele, şi nici piesa n-a fost rea.
- Macedonia - trupa rock a serii, care s-a prezentat cu o piesă foarte bună şi cu o voce incredibilă.
- Moldova - ce, mă? Ce-a fost aia? Parcă vedeam piese mai interesante şi muzicieni mai de calitate din zona aia...
- România - ohh, the horror. Deci, să vedem. Avem o voce destul de ok. Nu excepţională, dar bună. Avem instrumente. Avem ceva potenţial (repet, nu sunt fană, dar am auzit şi piese ale trupei care sună bine. Ritmate, "catchy", "radio-friendly", cum vreţi să le spuneţi). Şi n-au fost în stare să bage pe felie o piesă a lor? Au avut nevoie de Costi Ioniţă să le compună o piesă? Şi vorbind de piesă, ce-a fost cu mizeria aia? Lăsând la o parte stilul, care n-are absolut nici o treabă cu România, şi lăsând la o parte limba în care au cântat, că nu mă interesează, puteau să cânte şi în chineză din partea mea, Zaleilah sună groaznic, interpretarea a fost groaznică, solista s-a prezentat groaznic. Pe bune, fraţilor, n-am nimic cu voi, chiar dacă nu îmi merg la suflet muzicile voastre, dar daţi-o dracu de treabă, puteţi mai mult de atât!
- Cipru - când credeam că treburile nu pot deveni mai penibile...
- Danemarca - mmmda... ok. Măcar au avut instrumentaţie.
- Irlanda - ???
- Grecia - se putea şi mai bine. Serios.
- Italia - nu prea rău. Stilul abordat e interesant, vocea a fost bună. Deci da, o piesă onorabilă.
- Albania - o apariţie SF destul de interesantă, şi o voce frumoasă. Piesa bună, joc scenic bun. Da.
- Azerbaijan - o păpuşă de plastic şi silicon, cu o voce mare, dar cu o piesă care mi-a trecut pe lângă urechi.
- Bosnia& Herzegovina - mi se pare că piesa asta a fost mai pe la început, când încă speram că, de data asta, va fi MUZICĂ. Una din puţinele piese foarte bune.
- Estonia - piesa asta seamănă dubios de tare cu o piesă a Monicăi Anghel. Vocea bună, prezenţă scenică bună. Nu extra-super-mega, dar ok. Merge. Băiatul şi-a făcut treaba frumos.
- Franţa - simpatică solista. Şi cam atât.
- Germania - atenţie, un boschetar a scăpat pe scenă. Chemaţi careva paza! (aud? Aia e imaginea artistului? Îmi pare rău, nu-mi inspiră nici atenţie, nici respect.)
- Ungaria - şi îşi mai permit românii să-i comenteze pe fraţii unguri. Să se uite întâi cu ce vin ei la purtător (şi nu mă refer doar la piesa asta foarte drăguţă cu care au participat, ci la multe alte calităţi pe care le au ca oameni şi ca popor), şi cu ce apărem noi. Bitch please.
- Lituania - da, frumos băiat. Frumoasă piesă. Da.
- Malta - O piesă pe care mi-ar plăcea să o aud mai des la radio.
- Serbia - mi-a plăcut orchestraţia. Şi mi-a plăcut crescendo-ul piesei. Fără îndoială, una din piesele excepţionale.
- Norvegia - alt boschetar pe scenă. Ce-i cu gluga aia, frate?
- Suedia - marea câştigătoare a serii. Un fel de electro-pop al începutului anilor '90, care a ieşit destul de bine. Vocea bună, interpretarea cam aiuristică. Bravo lor, nu-mi pare rău că au câştigat. Totuşi, n-aş pune piesa între cele foarte bune.
Deci, una peste alta, au fost câteva piese excepţionale: Marea Britanie, Islanda, Serbia, Macedonia, Bosnia. Câteva piese bune, onorabile, cântate de muzicieni talentaţi: Rusia, Italia, Albania, Ungaria, Lituania, Malta, Suedia, Estonia, Turcia. Câteva voci frumoase, dar cu piese mediocre: Ucraina, Spania, Azerbaijan. Restul, penibil...
La voturi nici n-am mai rămas, că nu-mi place să mă enervez la ore din astea. Sper ca, la anul, să văd şi să aud muzică de calitate.
luni, 19 septembrie 2011
Dragă fumătorule...
...nu mă interesează cine eşti, nu îmi pasă că ai ales să puţi ca să pari interesant şi mă doare la trei metri în spate că plămânii tăi sunt praf.
DAR
îmi pasă enorm de plămânii mei. Îmi pasă de părul meu, de pielea mea şi de hainele mele. Aş vrea ca, atunci când merg undeva, să miros a parfum măcar până ajung acolo. Adică, pe scurt, aş vrea SĂ NU miros a ţigara ta împuţită, pe care o fluturi ostentativ în toate părţile atunci când mergi pe stradă în faţa mea. Aş vrea SĂ NU inhalez fumul ţigării tale, nici pe cel suflat afară de tine, atunci când stai lângă mine în staţia de autobuz sau în vecinătatea mea în bar.
Dacă tu vrei să mori în felul acesta, îţi recomand să te încui ermetic într-o încăpere şi să fumezi acolo până crăpi. Dacă vrei să puţi, nu te spăla o săptămână. Nu-mi polua mie aerul şi nu-mi îmbâcsi hainele şi părul cu ţigările tale.
Mulţumesc pentru înţelegere.
Mirage
DAR
îmi pasă enorm de plămânii mei. Îmi pasă de părul meu, de pielea mea şi de hainele mele. Aş vrea ca, atunci când merg undeva, să miros a parfum măcar până ajung acolo. Adică, pe scurt, aş vrea SĂ NU miros a ţigara ta împuţită, pe care o fluturi ostentativ în toate părţile atunci când mergi pe stradă în faţa mea. Aş vrea SĂ NU inhalez fumul ţigării tale, nici pe cel suflat afară de tine, atunci când stai lângă mine în staţia de autobuz sau în vecinătatea mea în bar.
Dacă tu vrei să mori în felul acesta, îţi recomand să te încui ermetic într-o încăpere şi să fumezi acolo până crăpi. Dacă vrei să puţi, nu te spăla o săptămână. Nu-mi polua mie aerul şi nu-mi îmbâcsi hainele şi părul cu ţigările tale.
Mulţumesc pentru înţelegere.
Mirage
marți, 28 decembrie 2010
Cultură...
România stă extraordinar de bine la capitolul "cultură". De fapt, este ultra-saturată de cultură, motiv pentru care apar situaţii de genul ăsta .
Cine mai are nevoie să meargă la operă sau la teatru? Treburile astea sunt depăşite, demodate, înapoiate. Artă? Revoluţia muzicală de pe teritoriul României a stabilit de ceva timp care este arta adevărată. Artiştii care au mâncat muzică pe pâine de când au făcut ochi şi au Conservatorul la bord? Afară cu ei. Adevăratele dive sunt cele cu craci până în gât, decolteu până la buric şi silicoane la vedere. Adevăraţii artişti sunt cei care latră, behăie si orăcăie pe Televiziunea Naţională Favorit (după cum a numit-o o doamnă foarte cultă, şi anume directoarea unei şcoli generale din Timişoara. Care apropo, îi educă pe copii, îi învaţă chestii utile legate de cultură, că doar ăsta e rolul profesorului), cu mutrele schimonosite de profunzimea mesajului muzicii lor de suflet şi cu kilograme de aur la gât, pentru ca mesajul, foarte subtil de altfel, să ajungă totuşi la inima românului simplu.
Mi-e scârbă să trăiesc într-o ţară care îşi bagă picioarele în ea de artă. Mi-e scârbă să trăiesc într-o ţară care îşi bagă picioarele în ea de cultură. Mi-e scârbă să văd că totul este condus şi dirijat de o haită de babuini care abia ştiu să scoată cuvântul din gură, să văd că există trei posturi TV de manele, să văd că tot ce este frumos e considerat demodat. Daţi-o dracu de operă. Cui îi pasă de ea. Avem nevoie de cazino-uri şi de circ.
Mirage
Cine mai are nevoie să meargă la operă sau la teatru? Treburile astea sunt depăşite, demodate, înapoiate. Artă? Revoluţia muzicală de pe teritoriul României a stabilit de ceva timp care este arta adevărată. Artiştii care au mâncat muzică pe pâine de când au făcut ochi şi au Conservatorul la bord? Afară cu ei. Adevăratele dive sunt cele cu craci până în gât, decolteu până la buric şi silicoane la vedere. Adevăraţii artişti sunt cei care latră, behăie si orăcăie pe Televiziunea Naţională Favorit (după cum a numit-o o doamnă foarte cultă, şi anume directoarea unei şcoli generale din Timişoara. Care apropo, îi educă pe copii, îi învaţă chestii utile legate de cultură, că doar ăsta e rolul profesorului), cu mutrele schimonosite de profunzimea mesajului muzicii lor de suflet şi cu kilograme de aur la gât, pentru ca mesajul, foarte subtil de altfel, să ajungă totuşi la inima românului simplu.
Mi-e scârbă să trăiesc într-o ţară care îşi bagă picioarele în ea de artă. Mi-e scârbă să trăiesc într-o ţară care îşi bagă picioarele în ea de cultură. Mi-e scârbă să văd că totul este condus şi dirijat de o haită de babuini care abia ştiu să scoată cuvântul din gură, să văd că există trei posturi TV de manele, să văd că tot ce este frumos e considerat demodat. Daţi-o dracu de operă. Cui îi pasă de ea. Avem nevoie de cazino-uri şi de circ.
Mirage
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
Magica- Dark Diary
Magica- Dark Diary
Dark Diary este al cincilea album de studio al trupei de melodic-power Magica şi al treilea lansat sub patronajul casei de discuri AFM din Germania. În comparaţie cu albumele precedente, Dark Diary beneficiază de un sunet foarte bun, fiind mixat şi masterizat în Suedia de Ronny Milianovicz şi Jens Bogren, care s-au mai ocupat, printre altele, de nume mari ca Opeth, Paradise Lost, Hammerfall, Symphony X şi Amon Amarth.
Tracklist:
1. Anywhere But Home
2. Tonight
3. Never Like You
4. Wait For Me
5. Need
6. Release My Demons
7. On The Side Of Evil
8. My Kin My Enemy
9. Used To Be An Angel
10. We Are Horde
11. Dear Diary
Dacă până acum constănţenii abordau subiecte de tip mitologie şi fantasy, oarecum detaşate de realitate, Dark Diary se evidenţiază printr-o tematică mult mai matură şi mai profundă. Povestea albumului se bazează pe jurnalul unei tinere care conştientizează degradarea iremediabilă a umanităţii, ceea ce declanşează un disperat strigăt de revoltă şi neputinţă. Sentimentele puternice de ură şi furie sunt redate de o instrumentaţie foarte dură, clapele fiind "împinse" în spate pentru a face loc chitarei lui Bogdan "Bat" Costea; de asemenea, ritmul este unul rapid şi agresiv, făcându-se astfel simţită prezenţa celor doi membri noi, Sorin Vlad (chitară-bass) şi Hertz (baterie). Tot acest "măcel" (în sensul bun al cuvântului) culminează cu vocea solistei Ana Mladinovici, o voce excepţională care trece cu uşurinţă de la notele înalte şi suave la cele mai joase cu sonoritate gravă şi întunecată.
Ca întreg, Dark Diary este un album bine închegat ce arată siguranţa de sine a unor muzicieni maturi şi foarte stăpâni pe ei şi pe instrumentele lor. Piesele sunt conectate între ele atât prin ideea comună, jurnalul fetei (care poate fi citit pe site-ul oficial al trupei sau ascultat ca audiobook pe CD, dupa preferinţe), cât şi prin muzica propriu-zisă; piesele curg una din alta în mod firesc, fără ca linia melodică să fie una simplistă sau repetitivă.
Albumul începe în plină forţă cu piesa Anywhere But Home, o piesă foarte potrivită pentru a deschide un album şi pentru a trezi interesul pentru ceea ce urmează, şi continuă în acelaşi ton cu Tonight. Ambele piese sunt străbătute de pasaje zdravene de chitară ce nu pot trece neobservate şi conduse de o voce puternică şi expresivă. Dacă ascultătorii mai vechi sunt obişnuiţi cu vocea caldă şi dulce a Anei, ei bine, acum vor avea o surpriză, pentru că vocea de aici este oricum, numai caldă şi dulce nu. Dimpotrivă, avem de-a face cu o voce rece, cu nuanţe extrem de agresive, care se potriveşte perfect cu furia exprimată de versuri.
Dar partea interesantă abia începe. Never Like You este a treia piesă de pe album şi, ca versuri şi atitudine, aminteşte oarecum de This Is Who I Am de pe mai vechiul HEREAFTER (2007), însă la cu totul alt nivel. Chitara devine de-a dreptul explozivă, secţiunea ritmică ameninţă cu declanşarea unui cutremur, iar pe lângă vocea dezlănţuită a solistei se aud nişte răgete de fundal, contribuind şi mai mult la atmosfera generală a piesei.
Wait For Me, pentru care a fost realizat si primul videoclip de pe Dark Diary, este o piesă aparent mai liniştită, un respiro binevenit după furtuna de dinainte. Chitara îşi face treaba în continuare, dar lasă mai mult spaţiu vocii, care este mai calmă şi încântă prin naturaleţe. Liniştea nu ţine mult, deoarece urmează Need, introdusă de o chitară ameninţătoare, care ne avertizează din primele secunde în legatură cu ce se va întâmpla mai departe. Clapele se fac ceva mai auzite decât pe restul pieselor, fără însă ca materialul să o dea în simfonii. Piesa rămâne una dintre cele mai dure de pe album, vocea revenind la atitudinea nu foarte prietenoasă de la început şi devenind încă şi mai agresivă pe Release My Demons. Aceasta din urmă se evidenţiază printr-o atmosferă sumbră, aproape gothică, dar riff-urile ne amintesc, totuşi, că ne aflăm pe teritoriul power-metal-ului, iar atingerea gothic-ului rămâne doar la nivel de versuri.
„Oare suntem de partea răului, pentru ca suntem diferiţi?”, aceasta este întrebarea pe care o aduce în discuţie piesa urmatoare, On The Side Of Evil, unde se poate asculta, printre altele, şi un frumos duet Ana-Bat la refren.
My Kin My Enemy este singura piesă despre care se poate spune că este prea simplă şi care are o linie melodică prin nimic specială; însă aceasta este doar prima impresie. Trebuie menţionat faptul că, aici, Ana excelează din plin, punând la bătaie întregul arsenal de care dispune. Vocea ei se dovedeşte a fi extrem de flexibilă, trecând cu uşurinţă de la tonurile agresive ale refrenului la o voce delirantă, de o dulceaţă înşelătoare, gata oricând să se transforme într-un strigăt de revoltă; ceva asemănător se întâmplă şi pe Used To Be An Angel.
We Are Horde, având un ton ceva mai optimist decât atmosfera generală a albumului, scoate în evidenţă armonia instrumente-voce, care se completează reciproc într-un mod mai mult decât satisfăcător. Vocea solistei este secondată de voci masculine, ceea ce aduce un plus de energie piesei.
După atâta furie şi revoltă, este nevoie de acel moment în care ascultătorul să îşi poată trage sufletul, pentru ca efectul catarctic să se manifeste, şi balada Dear Diary îndeplineşte cu succes acest rol. Melodia este una simplă, cântată doar la clape, iar vocea este dulce, aproape copilărească. Lăsând senzaţia unui epitaf, această piesă este o încheiere mai mult decât potrivită pentru un album ce debordează de energie, forţă şi furie dezlanţuită.
Ca bonus track, pe varianta deluxe poate fi audiată şi piesa Victory (cover Running Wild). Nu sunt foarte multe de spus aici; este o interpretare excelentă a piesei celor de la Running Wild. Dacă vă place Running Wild, şi dacă vă place Magica, şi dacă nu aveţi vreo problemă cu coverurile, sigur vă va plăcea această variantă.
PisicaNeagra
Dark Diary este al cincilea album de studio al trupei de melodic-power Magica şi al treilea lansat sub patronajul casei de discuri AFM din Germania. În comparaţie cu albumele precedente, Dark Diary beneficiază de un sunet foarte bun, fiind mixat şi masterizat în Suedia de Ronny Milianovicz şi Jens Bogren, care s-au mai ocupat, printre altele, de nume mari ca Opeth, Paradise Lost, Hammerfall, Symphony X şi Amon Amarth.
Tracklist:
1. Anywhere But Home
2. Tonight
3. Never Like You
4. Wait For Me
5. Need
6. Release My Demons
7. On The Side Of Evil
8. My Kin My Enemy
9. Used To Be An Angel
10. We Are Horde
11. Dear Diary
Dacă până acum constănţenii abordau subiecte de tip mitologie şi fantasy, oarecum detaşate de realitate, Dark Diary se evidenţiază printr-o tematică mult mai matură şi mai profundă. Povestea albumului se bazează pe jurnalul unei tinere care conştientizează degradarea iremediabilă a umanităţii, ceea ce declanşează un disperat strigăt de revoltă şi neputinţă. Sentimentele puternice de ură şi furie sunt redate de o instrumentaţie foarte dură, clapele fiind "împinse" în spate pentru a face loc chitarei lui Bogdan "Bat" Costea; de asemenea, ritmul este unul rapid şi agresiv, făcându-se astfel simţită prezenţa celor doi membri noi, Sorin Vlad (chitară-bass) şi Hertz (baterie). Tot acest "măcel" (în sensul bun al cuvântului) culminează cu vocea solistei Ana Mladinovici, o voce excepţională care trece cu uşurinţă de la notele înalte şi suave la cele mai joase cu sonoritate gravă şi întunecată.
Ca întreg, Dark Diary este un album bine închegat ce arată siguranţa de sine a unor muzicieni maturi şi foarte stăpâni pe ei şi pe instrumentele lor. Piesele sunt conectate între ele atât prin ideea comună, jurnalul fetei (care poate fi citit pe site-ul oficial al trupei sau ascultat ca audiobook pe CD, dupa preferinţe), cât şi prin muzica propriu-zisă; piesele curg una din alta în mod firesc, fără ca linia melodică să fie una simplistă sau repetitivă.
Albumul începe în plină forţă cu piesa Anywhere But Home, o piesă foarte potrivită pentru a deschide un album şi pentru a trezi interesul pentru ceea ce urmează, şi continuă în acelaşi ton cu Tonight. Ambele piese sunt străbătute de pasaje zdravene de chitară ce nu pot trece neobservate şi conduse de o voce puternică şi expresivă. Dacă ascultătorii mai vechi sunt obişnuiţi cu vocea caldă şi dulce a Anei, ei bine, acum vor avea o surpriză, pentru că vocea de aici este oricum, numai caldă şi dulce nu. Dimpotrivă, avem de-a face cu o voce rece, cu nuanţe extrem de agresive, care se potriveşte perfect cu furia exprimată de versuri.
Dar partea interesantă abia începe. Never Like You este a treia piesă de pe album şi, ca versuri şi atitudine, aminteşte oarecum de This Is Who I Am de pe mai vechiul HEREAFTER (2007), însă la cu totul alt nivel. Chitara devine de-a dreptul explozivă, secţiunea ritmică ameninţă cu declanşarea unui cutremur, iar pe lângă vocea dezlănţuită a solistei se aud nişte răgete de fundal, contribuind şi mai mult la atmosfera generală a piesei.
Wait For Me, pentru care a fost realizat si primul videoclip de pe Dark Diary, este o piesă aparent mai liniştită, un respiro binevenit după furtuna de dinainte. Chitara îşi face treaba în continuare, dar lasă mai mult spaţiu vocii, care este mai calmă şi încântă prin naturaleţe. Liniştea nu ţine mult, deoarece urmează Need, introdusă de o chitară ameninţătoare, care ne avertizează din primele secunde în legatură cu ce se va întâmpla mai departe. Clapele se fac ceva mai auzite decât pe restul pieselor, fără însă ca materialul să o dea în simfonii. Piesa rămâne una dintre cele mai dure de pe album, vocea revenind la atitudinea nu foarte prietenoasă de la început şi devenind încă şi mai agresivă pe Release My Demons. Aceasta din urmă se evidenţiază printr-o atmosferă sumbră, aproape gothică, dar riff-urile ne amintesc, totuşi, că ne aflăm pe teritoriul power-metal-ului, iar atingerea gothic-ului rămâne doar la nivel de versuri.
„Oare suntem de partea răului, pentru ca suntem diferiţi?”, aceasta este întrebarea pe care o aduce în discuţie piesa urmatoare, On The Side Of Evil, unde se poate asculta, printre altele, şi un frumos duet Ana-Bat la refren.
My Kin My Enemy este singura piesă despre care se poate spune că este prea simplă şi care are o linie melodică prin nimic specială; însă aceasta este doar prima impresie. Trebuie menţionat faptul că, aici, Ana excelează din plin, punând la bătaie întregul arsenal de care dispune. Vocea ei se dovedeşte a fi extrem de flexibilă, trecând cu uşurinţă de la tonurile agresive ale refrenului la o voce delirantă, de o dulceaţă înşelătoare, gata oricând să se transforme într-un strigăt de revoltă; ceva asemănător se întâmplă şi pe Used To Be An Angel.
We Are Horde, având un ton ceva mai optimist decât atmosfera generală a albumului, scoate în evidenţă armonia instrumente-voce, care se completează reciproc într-un mod mai mult decât satisfăcător. Vocea solistei este secondată de voci masculine, ceea ce aduce un plus de energie piesei.
După atâta furie şi revoltă, este nevoie de acel moment în care ascultătorul să îşi poată trage sufletul, pentru ca efectul catarctic să se manifeste, şi balada Dear Diary îndeplineşte cu succes acest rol. Melodia este una simplă, cântată doar la clape, iar vocea este dulce, aproape copilărească. Lăsând senzaţia unui epitaf, această piesă este o încheiere mai mult decât potrivită pentru un album ce debordează de energie, forţă şi furie dezlanţuită.
Ca bonus track, pe varianta deluxe poate fi audiată şi piesa Victory (cover Running Wild). Nu sunt foarte multe de spus aici; este o interpretare excelentă a piesei celor de la Running Wild. Dacă vă place Running Wild, şi dacă vă place Magica, şi dacă nu aveţi vreo problemă cu coverurile, sigur vă va plăcea această variantă.
PisicaNeagra
Scrisoare pentru părinţi
Stimaţi părinţi, care sunteţi şi care aveţi în dotare unul- doi- nşpe plozi, vă rugăm cu respect, umilinţă şi plecăciuni să vă educaţi odraslele.
Scumpă mumă din popor!
Disney Channel, Taraf TV, Etno şi Favorit NU sunt posturi de televiziune cu rol educativ. Hannah Montana NU este un exemplu demn de urmat, este doar o pupăză care se scălâmbăie. Personajele care rag, behăie, orăcăie sau chelălăie pe "televiziunea naţională Favorit" NU sunt artişti, NU ştiu meserie, NU au habar de ceea ce înseamnă muzică; sunt doar nişte specimene subumane făcătoare de zgomot. Dacă vrei să îţi educi copilul lăsându-l să se uite la TV, există şi alte canale. Şi există şi opţiunea "block" pentru canalele de incultură.
Copilul NU este şef, NU are dreptul să comande şi să aibă pretenţii. Şeful eşti TU. Şi când TU spui ceva, aşa rămâne. Dacă îi spui căcatului cu ochi care se cheamă copilul tău că are teme de făcut, sau că azi va lua la şcoală un pacheţel pregătit de acasă şi nu o căruţă de bani, sau că te va ajuta la curăţenie/ mâncare/ cumpărături (bineînţeles, după puterea lui, că doar n-o să-l pui pe ăla micu să care o plasă de zece kile după el), răspunsul lui va fi "Bine!", "Da", "Imediat!", NU "N-am chef", "Aia să faci tu" sau "S-o crezi tu!". Răspunsurile din urmă vor fi răsplătite automat de o palmă peste gură. Nu, scumpă mumă din popor, căcatul cu ochi NU va muri dacă va primi o palmă peste gură. Nu-i vor sări dinţii pe pereţi, nu i se va muta faţa la spate, nu va rămâne traumatizat pe viaţă, nu va necesita şedinţe la psihiatru. De asemenea, când tu îi spui să îşi lase pantofii de stradă la uşă şi să nu intre cu ei în casă, nici în pat, el se va conforma imediat. Întrebarea lui inocentă "Dar ce-are?", însoţită de intrarea dragului tău pui mic cu papucii murdari de noroi în casa tocmai atunci măturată şi aspirată, va avea ca răspuns o palmă, sau două, sau câte va fi nevoie. Plânge? Asta e, se mai întâmplă şi căcaturi. Pentru a-l opri din orăcăială, mai cârpeşte-i o palmă, măcar să aibă pentru ce plânge.
Dacă plodul face mofturi la mâncare, înseamnă, dragă mumă din popor, că nu îi este foame. Nu trebuie decât să îi spui frumos "Puiu mamii, asta am făcut de mâncare, altceva nu este. Nu-ţi convine, afară la joacă. Şi când ţi se face foame, aceeaşi porţie te aşteaptă uite aici." Stai liniştită, nu va crăpa puiuţul de foame. Fă-i aşa de vreo două ori şi vei vedea ce se întâmplă. (clar, această regulă nu se aplică în cazul alergiilor şi contraindicaţiilor medicale).
Şi, nu în ultimul rând, scumpă mumă din popor, rahatul tău cu ochi trebuie să înveţe cum să se poarte cu domnia ta, cu domnia-sa tătic-su şi cu celelalte personaje cu care intră în contact. Dacă tu eşti proastă de bubui şi îi permiţi să ţi se urce în cap, treaba ta. Dar ceilalţi nu sunt obligaţi să îi suporte mofturile, toanele, isteriile, gălăgia, obrăznicia, proasta creştere. Clar? Aşa că fă bine şi învaţă-l că atunci când va fi mare, n-are decât să facă ce vrea, dar atâta timp cât e doar un căcat cu ochi, care abia ştie să meargă la WC singur şi care nu e în stare nici să se şteargă la nas cum trebuie, nu are el ce să le comenteze celor mai mari ca el. Dacă totuşi îl laşi de capul lui, atunci să nu te miri dacă îi aplică alţii sus-numitele şi înşiratele perechi de palme. Nu-ţi convine, atunci pune mâna şi dă-i-le tu.
Dragă tată de familie!
Dacă doamna ta e o fire energică şi chiar încearcă din răsputeri să îşi educe plodul, stai dracului deoparte şi nu te băga. Dacă tot te bagi, ar fi ok să o ajuţi. Dacă nu-ţi convin metodele ei, ieşi afară. Nu te apuca să faci pe deşteptul şi să îi aduci critici de faţă cu ăla micu. Copiii, dragă tată de familie, sunt ai dracului de deştepţi şi habar n-ai cât de repede se prind de unele chestii. Cum ar fi faptul că tu te crezi mare sculă pe basculă în casa aia şi că nevastă-ta e un fel de chestie care trebuie să se uite în gura ta şi să facă ce vrei tu, inclusiv să te şteargă la fund, că singur nu eşti în stare. Fi-tu îţi va imita comportamentul până în cel mai mic detaliu. A, asta era şi ideea? Bine, dragă tată de familie, felicitări: vei avea un fecior nalt ca bradu şi prost ca gardu, care nu va fi în stare să facă nimic de unul singur şi care, eventual, îţi va da în cap mai târziu, pentru că nu ai fost în stare să-l înveţi nişte reguli elementare de comportament.
Aşa că, stimaţi părinţi, dacă nu sunteţi în stare să vă creşteţi copiii şi nu sunteţi conştienţi de faptul că acei copilaşi drăguţi sunt oamenii de mâine, ar fi ok să nu mai faceţi copii. Şi dacă i-aţi făcut deja, să-i împuşcaţi.
Cu plecăciuni, respect şi multă considerăţiune,
Mirage.
Scumpă mumă din popor!
Disney Channel, Taraf TV, Etno şi Favorit NU sunt posturi de televiziune cu rol educativ. Hannah Montana NU este un exemplu demn de urmat, este doar o pupăză care se scălâmbăie. Personajele care rag, behăie, orăcăie sau chelălăie pe "televiziunea naţională Favorit" NU sunt artişti, NU ştiu meserie, NU au habar de ceea ce înseamnă muzică; sunt doar nişte specimene subumane făcătoare de zgomot. Dacă vrei să îţi educi copilul lăsându-l să se uite la TV, există şi alte canale. Şi există şi opţiunea "block" pentru canalele de incultură.
Copilul NU este şef, NU are dreptul să comande şi să aibă pretenţii. Şeful eşti TU. Şi când TU spui ceva, aşa rămâne. Dacă îi spui căcatului cu ochi care se cheamă copilul tău că are teme de făcut, sau că azi va lua la şcoală un pacheţel pregătit de acasă şi nu o căruţă de bani, sau că te va ajuta la curăţenie/ mâncare/ cumpărături (bineînţeles, după puterea lui, că doar n-o să-l pui pe ăla micu să care o plasă de zece kile după el), răspunsul lui va fi "Bine!", "Da", "Imediat!", NU "N-am chef", "Aia să faci tu" sau "S-o crezi tu!". Răspunsurile din urmă vor fi răsplătite automat de o palmă peste gură. Nu, scumpă mumă din popor, căcatul cu ochi NU va muri dacă va primi o palmă peste gură. Nu-i vor sări dinţii pe pereţi, nu i se va muta faţa la spate, nu va rămâne traumatizat pe viaţă, nu va necesita şedinţe la psihiatru. De asemenea, când tu îi spui să îşi lase pantofii de stradă la uşă şi să nu intre cu ei în casă, nici în pat, el se va conforma imediat. Întrebarea lui inocentă "Dar ce-are?", însoţită de intrarea dragului tău pui mic cu papucii murdari de noroi în casa tocmai atunci măturată şi aspirată, va avea ca răspuns o palmă, sau două, sau câte va fi nevoie. Plânge? Asta e, se mai întâmplă şi căcaturi. Pentru a-l opri din orăcăială, mai cârpeşte-i o palmă, măcar să aibă pentru ce plânge.
Dacă plodul face mofturi la mâncare, înseamnă, dragă mumă din popor, că nu îi este foame. Nu trebuie decât să îi spui frumos "Puiu mamii, asta am făcut de mâncare, altceva nu este. Nu-ţi convine, afară la joacă. Şi când ţi se face foame, aceeaşi porţie te aşteaptă uite aici." Stai liniştită, nu va crăpa puiuţul de foame. Fă-i aşa de vreo două ori şi vei vedea ce se întâmplă. (clar, această regulă nu se aplică în cazul alergiilor şi contraindicaţiilor medicale).
Şi, nu în ultimul rând, scumpă mumă din popor, rahatul tău cu ochi trebuie să înveţe cum să se poarte cu domnia ta, cu domnia-sa tătic-su şi cu celelalte personaje cu care intră în contact. Dacă tu eşti proastă de bubui şi îi permiţi să ţi se urce în cap, treaba ta. Dar ceilalţi nu sunt obligaţi să îi suporte mofturile, toanele, isteriile, gălăgia, obrăznicia, proasta creştere. Clar? Aşa că fă bine şi învaţă-l că atunci când va fi mare, n-are decât să facă ce vrea, dar atâta timp cât e doar un căcat cu ochi, care abia ştie să meargă la WC singur şi care nu e în stare nici să se şteargă la nas cum trebuie, nu are el ce să le comenteze celor mai mari ca el. Dacă totuşi îl laşi de capul lui, atunci să nu te miri dacă îi aplică alţii sus-numitele şi înşiratele perechi de palme. Nu-ţi convine, atunci pune mâna şi dă-i-le tu.
Dragă tată de familie!
Dacă doamna ta e o fire energică şi chiar încearcă din răsputeri să îşi educe plodul, stai dracului deoparte şi nu te băga. Dacă tot te bagi, ar fi ok să o ajuţi. Dacă nu-ţi convin metodele ei, ieşi afară. Nu te apuca să faci pe deşteptul şi să îi aduci critici de faţă cu ăla micu. Copiii, dragă tată de familie, sunt ai dracului de deştepţi şi habar n-ai cât de repede se prind de unele chestii. Cum ar fi faptul că tu te crezi mare sculă pe basculă în casa aia şi că nevastă-ta e un fel de chestie care trebuie să se uite în gura ta şi să facă ce vrei tu, inclusiv să te şteargă la fund, că singur nu eşti în stare. Fi-tu îţi va imita comportamentul până în cel mai mic detaliu. A, asta era şi ideea? Bine, dragă tată de familie, felicitări: vei avea un fecior nalt ca bradu şi prost ca gardu, care nu va fi în stare să facă nimic de unul singur şi care, eventual, îţi va da în cap mai târziu, pentru că nu ai fost în stare să-l înveţi nişte reguli elementare de comportament.
Aşa că, stimaţi părinţi, dacă nu sunteţi în stare să vă creşteţi copiii şi nu sunteţi conştienţi de faptul că acei copilaşi drăguţi sunt oamenii de mâine, ar fi ok să nu mai faceţi copii. Şi dacă i-aţi făcut deja, să-i împuşcaţi.
Cu plecăciuni, respect şi multă considerăţiune,
Mirage.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)