Între două ştiri despre Elena...Udrea şi una (neapărat între) despre Trăian Cel Mereu Fericit, care s-a apucat de la bun început să trăiască bine de unul singur ( că doar peştele de la cap se împute), am şi eu o clipă de linişte pre-electorală doar în momentul în care închid drăcia asta care ne freacă creierii de când nu mai avem altă formă de lâncezeală decât legumizarea cu telecomanda în mână. Aşadar îmi strâng ultimele frânturi de gânduri personale şi pornesc în călătoria deloc uşoară de a-mi aminti cine sunt. Primul gând se duce dracului din cauză unei maşini care-şi bubuie manelele în parcare din faţa blocului, al doilea încearcă săracul să se formeze dar este imediat şters de o urgenţă urinară, în fine al treilea mă aşează cuminte în faţă scrumierei. Aici zac într-o tihna tabacică, iar creierul îmi este iarăşi asfixiat de norul aceasta impersonal. Încep să dau nervos din picioare iar ideea pare a fi o cucoană scumpă la vedere. Dintr-o dată încep să-mi simt respiraţiile grele iar o sudoare rece îmi udă spatele, aici apare imaginara Annabel care-şi întinde picioarele ca să le dea cu ceară, să le facă netede, alunecoase şi într-un final pline de mister. Această excrecenţă trandafirie a zilei îmi umple nările de răşfăţ vizual sau poate doar oniric. Mă întreb odată cu peretele cine locuieşte în această încăpere. Hans Castorp driblează convenţiile spirituale pe Muntele vrăjit, Philip Roth îşi ascute unghiile ca să mai destăinuie şi alte aventuri porcoase ale unui complex mai mult evreiesc decât universal.
În cealaltă parte a scoarţei cerebrale se petrec rânduielile şi somnolenţa unei după-amieze petrecute Pe falezele de marmură. Peştele din nou se împute şi-şi alunecă solzii plini de apă prin bucătăria mea. Aici îl aşteaptă Lămâia, furculiţa, cuţitul, cavitatea bucală, fălcile... dincolo fraţii săi înoată într-o dunăre nu atât tulbure cât învolburată. De astă dată îmi desfac pleoapele ochilor şi le întorc pe-o parte şi pe alta în speranţa unei alte vedenii. Nu mai cred demult în curgerea sângelui, ci doar în cavităţi deschise, uscate de vânt, udate din când în când de câte vreo lacrimă accidentală. Azi urlă, ca o sirenă pe mare, ca un puşti ce porneşte la atac cu un băţ în mână într-un război imaginar.
Într-un acces de plictiseală faţă de programul teatrului de comedie numit eu, deschid televizorul, unde ştirile o iau de la capăt, ca să nu le uit, ca să-mi rămână imprinate-n scoarţa copacului celebral care s-ar vrea aleasă drept cutia de rezonanţă a unor simfoni pline de liniştea Annabelei.
