Oglinjoară oglinjoară...

Acu' câtva timp, Mirage s-a dus in vârful Bucegilor, adică pe Omu, ăla de care cărţile de geografie mint că are 2505 metri. N-are atâta, are 2507. Aşa scrie pe cabană. Mă rog, nu contează. Şi pe când Mirage savura o ciocolată caldă în uşa cabanei şi admira peisajul, două tanti în tenişi sclipicioşi se înfiinţează înaintea ei din aerul încărcat de ceaţă. Pe capete aveau căciuliţe cochete de oraş, iar în mâini nişte reviste de-alea cu farduri- parfumuri- săpunuri- mama mă-sii. Că doar e fată, e păcat să nu se pună în valoare. Degeaba se chinuia săraca Mirage să scape de ele, să le spună că nu s-a dus în vârful Bucegilor la agăţat, că nu obişnuieşte să se machieze când urcă pe munte etc. Ele o ţineau una şi bună. Până la urmă, Mirage a zis că zi ca ei şi fă ca tine, ca să poată să-şi bea şi ea în linişte nenorocita de ciocolată, care între timp s-a răcit. Nu a cumpărat nimic, doar le-a dat dreptate şi a promis solemn că data viitoare când se catzără pe coclauri o să se boiască din plin. (Nu, nu şi-a ţinut promisiunea).
Acu', după ce şi-a imaginat că le-a văzut pe toate, Mirage a dat peste alta şi mai şi. Să ne ţinem bine.
Într-o zi cu soare, Mirage s-a gândit să dea o raită pe la librărie, să mai toace banii, că avea prea mulţi sărăcuţa. Şi în timp ce răsfoia cu patos nişte volume voluminoase, apare din senin albastru o păpuşică blondă şi speriată, trasă la minijup, care se trânteşte pe fotoliul de lângă Mirage şi începe: "Sunt reprezentantă BEEP (a se completa cu o marcă de produse cosmetice) şi am venit la tine pentru că bla bla bla (o sumă de delicateţuri)". Ok, deocamdată nimic paranormal, aşa că Mirage a stat cuminte şi a ascultat reclama până la capăt, pregătind în căpşorul ei o replică politicoasă prin care să se descotorosească de respectiva blondutză şi să se întoarcă la ce citea (carte extrem de interesantă, pi onoarea me!! Nu serios, pe bune). Dar... tanti e insistentă. De la produse BEEP (a se completa cu o marcă de produse cosmetice), sare la "eu promovez emanciparea femeii, cred cu tărie în asta. Vreau să îmi fac o reţea de agenţi care să mă ajute să-mi îndeplinesc visul". Şi dă-i înainte cu emanciparea femeii. Cu cât sunt de neglijentele femeile României, care sunt frumuşele dar nu binevoiesc să se îngrijească. De ce nu vor femeile să facă un sacrificiu de două-trei milioane pe lună pentru înfrumuseţare? Ele nu ştiu că e important să fie frumoase?
Mirage ascultă cu gura căscată (să sperăm că nu i-au curs ceva bale în timp ce asculta) toată această sănătoasă pledoarie cu privire la emanciparea femeii, şi când în sfârşit a reuşit să bâzâie şi ea ceva, a zis ceva chestii cretine gen "Nu toată lumea îşi permite să dea atâţia bani lunar... salarii mici... criză... famelie mare, renumeraţie mică, după buget, etc..." Mă rog, de-ale ei. Un moment, tanti şi-a pierdut retorica, dar numai pentru un moment. S-a recules destul de repede şi a atacat pe alte fronturi. A întrebat-o scurt pe Mirage daca nu vrea să fie agent. Că nu trebuie să facă mare lucru. Trebuie numa să se înscrie. Şi să facă comenzi de cel puţin UN MILION ŞI TREI SUTE DE MII ÎN BANI VECHI. Că doar e vorba numai de UN MILION ŞI TREI SUTE DE MII. Că e aşa de important să fii frumoasă şi aranajată. Şi produsele de la BEEP (a se completa cu o marcă de produse cosmetice)sunt cele mai cele. Şi că primeşti şi bonusuri. Brăţărele, ineluşe, chestii de care nu găseşti prin alte părţi. (Mirage preferă să-şi cumpere singură bijuteriile, asta după ce le vede cu ochişorii ei şi pune mâinile pe ele. Şi ei îi plac bijuurile de la Indra). Mirage iarăşi a rămas cu gura căscată, sperând că nu îi curg balele. Şi i-a scăpat din nou o prostie: "Scuze, doamnă... eu prefer să dau aceşti bani pe cărţi" şi a inserat şi un rânjet tembel. La care doamna a zis, ferm, fără drept de apel: "Cu cărţile nu faci nimic. E mult mai important să fii frumoasă şi aranajtă decât să dai banii pe cărţi".
Ok.
Mirage a învăţat azi o lecţie memorabilă. Deci da, o femeie emancipată e una care se boieşte. Nu una inteligentă, care ştie să ţină o conversaţie, care are aşa un băgăjel de cultură. Nu, fetelor, luaţi-vă chestii de la BEEP (a se completa cu o marcă de produse cosmetice), lăsaţi dracului cărţile. Aaa, dacă totuşi vreţi să citiţi câte ceva, puteţi să împrumutaţi. Şi datoriile le plătiţi tot din împrumuturi. (sfaturile doamnei). Banii să-i daţi pe farduri/parfumuri/dracu să le pieptene. Şi când veţi fi măritate, şi o să vă vină bărbatul de la muncă şi o să întrebe ce e de mâncare, voi să-i spuneţi "păăăi nu am gătit, mi-am făcut manichiura, m-am dus la cosmetică şi la coafor, că eu sunt femeie emancipată, ce pana mea!". Succesuri.

Mirage

Inocenţă?

Copiii nu sunt inocenţi. Nu au fost niciodată inocenţi şi nu vor fi niciodată inocenţi. Dimpotrivă, ei sunt cele mai parşive creaturi existente, întrucât ştiu foarte bine să-i facă pe ceilalţi să îi creadă inocenţi. În realitate, copiii ştiu mult mai multe decât îşi imaginează aşa-zişii oameni mari din jurul lor; fac pe proştii pentru a-i face pe adulţi să se coboare la presupusul lor nivel. Iar apoi îşi bat joc de cât de uşor pot face un adult să devină ridicol. Da, adulţii devin ridicoli când încearcă să explice ceva pe îndelete unui copil. Da, adulţii sunt ai dracului de ridicoli când se maimuţăresc la un copil. Da, adulţii sunt mai proşti decât copiii, din simplul motiv că îşi imaginează că sunt mai deştepţi. Şi da, copiii îşi dau seama bine de asta şi se distrează copios.
Copiii nu au glasuri cristaline şi nu se mişcă asemenea unor îngeraşi prin puful norişorilor. Copiii au glasuri extrem de stridente şi agasante, ceea ce este şi firesc, având în vedere faptul că, prin natura lor, sunt nişte creaturi zgomotase. Să te ferească sfântu să te apuce somnul într-o casă în care se găseşte şi un copil!!! Mai ales dacă drumul spre camera lui trece prin a ta... De-al dracului, micul diavol va trece prin cele două uşi până te vede că te ridici. Şi va trânti nemernicele de uşi până dărâmă casa, dacă e nevoie. Nu că ar avea treabă cu tine, ci numai aşa de-al dracului, pentru că poate şi pentru că ştie că n-o să-i zici nimic. Adică ce ai putea tu să-i zici, dacă părinţii nu îi zic nimic? Şi nu că ar avea ceva cu tine personal, doar pentru că poate sfida un adult, poate să-l scoată din minţi şi, colac peste pupăză, ştie că n-o să păţească nimic. Că doar n-o să te apuci să îi faci educaţia unui plod care nu e al tău, şi încă la el în casă.
Un copil ştie că trebuie să primească tot felul de chestii de la toată lumea, începând cu părinţii lui şi continuând cu cei care vin în vizită. Şi terminând cu nimeni, treaba asta e valabilă pentru toată lumea care are ghinionul de a veni în contact cu copilul respectiv. Bineînţeles, copilul nu va primi numai ce îi place, şi rişti să te trezeşti cu ciocolata aruncată în faţă. Sau să vezi cum copilul foloseşte frumoasa carte cu poveşti şi multe poze, ediţie de lux, cumpărată pe un car de bani, drept proiectil împotriva fratelui/surorii. Poţi să comentezi? Nu, nu poţi. Poţi cel mult să afişezi un zâmbet cretin şi să spui îngăduitor către părintele mândru "Eh, aşa sunt copiii!".
Şi acum, întrebarea bombă... de unde vin copiii? Copiii sunt demoni scăpaţi din iad. Probabil că li s-a mai oferit o şansă spre mântuirea sufletului. Sau pur şi simplu au evadat. Asta e explicaţia logică a faptului că, dacă sunt lăsaţi de capul lor, ajung să nu poţi trăi de ei. Şi de asta trebuie bătuţi cât sunt mici.
Deci nu, copiii nu sunt inocenţi. Inocenţa nu are nimic, dar absolut NIMIC de-a face cu copiii. Cel care a inventat sintagma "copil inocent" era un idealist idiot, îndopat cu literatură de proastă calitate. Şi categoric nu a avut prea multe tangenţe cu copiii...

Mirage

Nu deranjaţi!

Nimic nu e mai urât decât să deranjezi un om din somn, de la cafea, de la o discuţie sau când se grăbeşte. Ce mama dracu, nu ai citit Codul Bunelor Maniere? Păi foarte rău, ai face bine să îl citeşti, că doar de aia a fost scris, să îl citeşti, nu să putrezească în bibliotecă! Şi dacă tot îl citeşti, bagă la cap şi aplică!

Deci

Nu e frumos să deranjezi pe cineva care doarme. Poate că omul ăla se visează cineva important, mult mai important decât este sau decât va fi vreodată, şi imaginează-ţi ce deziluzie va avea când se va trezi. Unde mai pui că riscă să se scoale cu faţa la cearceaf, sau pe partea greşită a patului. Gândeşte-te la ce va urma şi în capul cui se vor sparge toate oalele, sudălmile şi blestemele.

Nu intri peste cineva care îşi bea cafeaua. Nu se face. Un om care bea cafeaua de dimineaţă, devreme pe la ora 10:30, încă nu s-a trezit bine, deci e somnoros, posbil să nu ştie pe ce planetă se află, care e rostul lui în univers şi dacă l-a lovit o karma pozitivă sau negativă în ziua aceea. De asemenea, e foarte probabil să-şi fi uitat bunul simţ în pijamale şi să-şi fi luat, în schimb, isteriile şi crizele la purtător. Se mai întâmplă.

Nu te bagi peste o discuţie începută cu mult înainte de apariţia ta. Este împotriva bunului simţ să te bagi şi tu ca musca în bălegar, ca să nu mai spun cât de urât este să intervii în discuţie cu un cu totul alt subiect, cu întrebări care nu au nimic, dar absolut nimic de-a face cu discuţia respectivă, cu întrebări al căror subiect te priveşte pe tine în mod exclusiv. Egoismul nu va fi văzut niciodată cu ochi buni, aşa că ar fi bine să te abţii te la apucături de genul acesta.

Şi niciodată, dar NICIODATĂ, NU abordezi un om care se grăbeşte. Un om care se grăbeşte este, de bună seamă, cineva foarte important, care are de făcut ceva important, are de rezolvat ceva important, şi încă urgent. Tu nu ai de unde să ştii asta, pentru că nu vei fi niciodată cineva la fel de important, şi e de înţeles să priveşti ca gâsca în lemne la omul grăbit. Şi trebuie să ştii că atunci când omul e grăbit, nu are timp de discuţii cu tine, oricât de important ţi se pare ţie să vorbeşti atunci, în momentul ăla, cu omul grăbit. Omul grăbit are de rezolvat ceva de o sută de mii de ori mai important decât orice te chinui tu să zici.

Iar acum, la final: dragă domnilor funcţionari publici, plătiţi din banii publici pentru a rezolva diverse, pentru a răspunde la întrebări de importanţă crucială pentru cei care întreabă şi pentru altele asemănătoare, vă rugăm din suflet să afişaţi pe uşi "Rugăm nu deranjaţi, aici se doarme/ se bea cafea/ se discută!" sau să purtaţi ecuson cu "Persoană importantă şi foarte grăbită!", şi vă promitem solemn că nu veţi mai fi deranjaţi în dimineţile în care vă treziţi ciufuţi şi fără dor de muncă.

Mirage

T.V. or not T.V.?

Între două ştiri despre Elena...Udrea şi una (neapărat între) despre Trăian Cel Mereu Fericit, care s-a apucat de la bun început să trăiască bine de unul singur ( că doar peştele de la cap se împute), am şi eu o clipă de linişte pre-electorală doar în momentul în care închid drăcia asta care ne freacă creierii de când nu mai avem altă formă de lâncezeală decât legumizarea cu telecomanda în mână. Aşadar îmi strâng ultimele frânturi de gânduri personale şi pornesc în călătoria deloc uşoară de a-mi aminti cine sunt. Primul gând se duce dracului din cauză unei maşini care-şi bubuie manelele în parcare din faţa blocului, al doilea încearcă săracul să se formeze dar este imediat şters de o urgenţă urinară, în fine al treilea mă aşează cuminte în faţă scrumierei. Aici zac într-o tihna tabacică, iar creierul îmi este iarăşi asfixiat de norul aceasta impersonal. Încep să dau nervos din picioare iar ideea pare a fi o cucoană scumpă la vedere. Dintr-o dată încep să-mi simt respiraţiile grele iar o sudoare rece îmi udă spatele, aici apare imaginara Annabel care-şi întinde picioarele ca să le dea cu ceară, să le facă netede, alunecoase şi într-un final pline de mister. Această excrecenţă trandafirie a zilei îmi umple nările de răşfăţ vizual sau poate doar oniric. Mă întreb odată cu peretele cine locuieşte în această încăpere. Hans Castorp driblează convenţiile spirituale pe Muntele vrăjit, Philip Roth îşi ascute unghiile ca să mai destăinuie şi alte aventuri porcoase ale unui complex mai mult evreiesc decât universal.

În cealaltă parte a scoarţei cerebrale se petrec rânduielile şi somnolenţa unei după-amieze petrecute Pe falezele de marmură. Peştele din nou se împute şi-şi alunecă solzii plini de apă prin bucătăria mea. Aici îl aşteaptă Lămâia, furculiţa, cuţitul, cavitatea bucală, fălcile... dincolo fraţii săi înoată într-o dunăre nu atât tulbure cât învolburată. De astă dată îmi desfac pleoapele ochilor şi le întorc pe-o parte şi pe alta în speranţa unei alte vedenii. Nu mai cred demult în curgerea sângelui, ci doar în cavităţi deschise, uscate de vânt, udate din când în când de câte vreo lacrimă accidentală. Azi urlă, ca o sirenă pe mare, ca un puşti ce porneşte la atac cu un băţ în mână într-un război imaginar.

Într-un acces de plictiseală faţă de programul teatrului de comedie numit eu, deschid televizorul, unde ştirile o iau de la capăt, ca să nu le uit, ca să-mi rămână imprinate-n scoarţa copacului celebral care s-ar vrea aleasă drept cutia de rezonanţă a unor simfoni pline de liniştea Annabelei.

Somn de voie...

În ultimul timp, tot auzim că se pune accent pe părerea proprie. Că "părerea ta contează". În special în şcoală, cică să scrii părerea ta când faci o lucrare, un eseu, un referat. Că doar contează. Să moară ei dacă nu. Şi uite aşa se pune bietul naiv şi scrie în draci la o lucrare de licenţă despre un subiect care l-a pasionat mult (că doar de aia l-a ales, că l-a pasionat mult) în care bate câmpii cu părerea lui, şi la sfârşit i se spune "Bine măi, copchil al durerii, dar bibliografia ta critică este puţin cam slăbuţă... X a scris o carte pe tema aia, şi Y a scris o carte pe tema aia, şi să ştii că şi eu am scris o carte pe tema aia (normal, trebuie să ştii asta, ca să-ţi asiguri o notă onorabilă. Nu ştii? Cum adică nu ştii?? Off... )... de ce nu apar astea la bibliografie?". Şi atunci, bietul copchil al durerii bălmăjeşte aşa cu juma de gură ceva despre părerea personală, despre care ştia că ar fi fost relevantă. Ce părere personală îţi permiţi tu să ai, măi copchil al durerii? Adică te consideri tu mai presus de marii învăţaţi care au consumat tone de maculatură pentru a scrie despre subiectul ăla? Decât cei de mult morţi şi îngropaţi care au bătut cu pumnul în masă şi au zis aşa e şi nu altfel? Decât dinozaurul din faţa ta care rânjeşte ironic, amuzat de faptul că tu îţi permiţi să nu menţionezi lucrarea lui mirobolantă la bibliografia ta? Nu puiule, nu aşa. Lucrarea ta este semnată de tine pentru că tu tastezi până îţi vine rău să o scrii pe calculator (asta dacă o scrii tu şi dacă nu o primeşti gata scrisă de la un amic mai mare, cu ceva talent la scris şi cu nevoie mare de ceva bănuţi de vacanţă), tu pierzi nopţile cu aranjarea ideilor într-o ordine cât de cât ordonată. Dar ideile, dragă cel-ce-scrii-o-licenţă/lucrare/eseu/referat, nu sunt ale tale, pentru că ideile tale nu interesează pe nimeni. Îi citezi pe X, Y, Z? Bravo, aşa mai stăm de vorbă. Ei sunt cei mari, ideile lor sunt cele care contează.
Şi uite aşa, din moşi-strămoşi, dăm copy/paste la ce au zis X, Y, Z şi alţii mulţi, pentru că ei au zis ceva sacru şi intangibil, şi orice vorbă a lor este o morală, un motto, o axiomă. Ei s-au născut pentru a spune lucruri memorabile, care să fie citate la nesfârşit de generaţiile următoare. Iar generaţiile următoare se transformă treptat în nişte scribi care nu sunt în stare să aibă o idee proprie. Iar dacă au, ajung la concluzia că nu are sens să lupte pentru ea, că nu interesează pe nimeni.
Şi tot aşa, creierul naţiunii intră într-o stare de amorţeală, pentru că nu e nevoie de el. Doar există lucrările lu X, Y şi Z, există opţiunea copy/paste, şi dacă i-ai citat pe dinozauri în lucrarea ta, eşti mare. Tu nu contezi. Exact pe principiul ăla cu aşa a făcut şi mă-ta, şi mă-sa, şi bunică-sa, şi străbunică-sa, deci aşa trebuie să faci şi tu. Tradus: dacă toţi îi citează pe cutăreştii menţionaţi mai sus, trebuie să-i citezi şi tu. Ce, te crezi mai deştept? Unde te trezeşti?
Aşa că dormi în continuare şi n-ai grijă. Există X, există Y, există Z cu tonele lor de maculatură consumate, tu nu trebuie decât să zici ca ei şi să menţionezi numele lor ca să pari cât de cât isteţ. Există marii giganţi, rămâi mai departe la umbra lor. Somn uşor în continuare.

Mirage