Somn de voie...

În ultimul timp, tot auzim că se pune accent pe părerea proprie. Că "părerea ta contează". În special în şcoală, cică să scrii părerea ta când faci o lucrare, un eseu, un referat. Că doar contează. Să moară ei dacă nu. Şi uite aşa se pune bietul naiv şi scrie în draci la o lucrare de licenţă despre un subiect care l-a pasionat mult (că doar de aia l-a ales, că l-a pasionat mult) în care bate câmpii cu părerea lui, şi la sfârşit i se spune "Bine măi, copchil al durerii, dar bibliografia ta critică este puţin cam slăbuţă... X a scris o carte pe tema aia, şi Y a scris o carte pe tema aia, şi să ştii că şi eu am scris o carte pe tema aia (normal, trebuie să ştii asta, ca să-ţi asiguri o notă onorabilă. Nu ştii? Cum adică nu ştii?? Off... )... de ce nu apar astea la bibliografie?". Şi atunci, bietul copchil al durerii bălmăjeşte aşa cu juma de gură ceva despre părerea personală, despre care ştia că ar fi fost relevantă. Ce părere personală îţi permiţi tu să ai, măi copchil al durerii? Adică te consideri tu mai presus de marii învăţaţi care au consumat tone de maculatură pentru a scrie despre subiectul ăla? Decât cei de mult morţi şi îngropaţi care au bătut cu pumnul în masă şi au zis aşa e şi nu altfel? Decât dinozaurul din faţa ta care rânjeşte ironic, amuzat de faptul că tu îţi permiţi să nu menţionezi lucrarea lui mirobolantă la bibliografia ta? Nu puiule, nu aşa. Lucrarea ta este semnată de tine pentru că tu tastezi până îţi vine rău să o scrii pe calculator (asta dacă o scrii tu şi dacă nu o primeşti gata scrisă de la un amic mai mare, cu ceva talent la scris şi cu nevoie mare de ceva bănuţi de vacanţă), tu pierzi nopţile cu aranjarea ideilor într-o ordine cât de cât ordonată. Dar ideile, dragă cel-ce-scrii-o-licenţă/lucrare/eseu/referat, nu sunt ale tale, pentru că ideile tale nu interesează pe nimeni. Îi citezi pe X, Y, Z? Bravo, aşa mai stăm de vorbă. Ei sunt cei mari, ideile lor sunt cele care contează.
Şi uite aşa, din moşi-strămoşi, dăm copy/paste la ce au zis X, Y, Z şi alţii mulţi, pentru că ei au zis ceva sacru şi intangibil, şi orice vorbă a lor este o morală, un motto, o axiomă. Ei s-au născut pentru a spune lucruri memorabile, care să fie citate la nesfârşit de generaţiile următoare. Iar generaţiile următoare se transformă treptat în nişte scribi care nu sunt în stare să aibă o idee proprie. Iar dacă au, ajung la concluzia că nu are sens să lupte pentru ea, că nu interesează pe nimeni.
Şi tot aşa, creierul naţiunii intră într-o stare de amorţeală, pentru că nu e nevoie de el. Doar există lucrările lu X, Y şi Z, există opţiunea copy/paste, şi dacă i-ai citat pe dinozauri în lucrarea ta, eşti mare. Tu nu contezi. Exact pe principiul ăla cu aşa a făcut şi mă-ta, şi mă-sa, şi bunică-sa, şi străbunică-sa, deci aşa trebuie să faci şi tu. Tradus: dacă toţi îi citează pe cutăreştii menţionaţi mai sus, trebuie să-i citezi şi tu. Ce, te crezi mai deştept? Unde te trezeşti?
Aşa că dormi în continuare şi n-ai grijă. Există X, există Y, există Z cu tonele lor de maculatură consumate, tu nu trebuie decât să zici ca ei şi să menţionezi numele lor ca să pari cât de cât isteţ. Există marii giganţi, rămâi mai departe la umbra lor. Somn uşor în continuare.

Mirage